Hoinareli albastre cu miros de scortisoara si portocala
Intre toate porcariile zilei de azi am avut si-o mare bucuire: un prieten drag, care sta de aprox 6 luni in spital si-a trecut prin transplant, septicemie, operatie pe coloana cu pus placute de metal pe ea…etc.. etc…AZI AMERS PRIMA OARA FARA DURERI. Dupa 6 luni de stat doar intins in pat! Nu va pot spune ce bucurie am avut…din aia cu ochii plini de apa… Ochii lui..ochii mei…
Nimic mai mult nu pot scrie. Dar e atat de mult ce-am scris deja!!!!
Din cand in cand ies din “clopotul meu de sticla” si dau cu nasul de lumea reala. Cea care-i in afara cartilor pe care le citesc, a muzicii, a filmelor pe care le vad… Asta cu politic, cu social, cu economic. Daca n-o fac des, n-o fac numai si numai pentru faptul ca am-totusi- un bun instinct de conservare…. Azi am profitat de o zi libera si am socializat. Cu familie, cu prieteni, cu cunoscuti. Pe unde-am ajuns am dat de oameni care se uitasera la tv azi, care erau la curent cu ce se intampla…Concluziile zilei?? Well…
The First one
Pentru mine este INCA simplu. Stiti deja ca repet (de-a dreptul obsesiv) ca ma bate-un gand de-a pleca din tara… Si NU ma alint cu faza asta! Dar azi…azi mi-am vizitat parintii. Si m-am uitat la ei si am vorbit cu ei…si mi s-a rupt sufletul pentru ca am inteles ca EI NU MAI POT PLECA. Ei n-au cum sa mai plece, n-au cum si n-au nici unde. Ei raman AICI indiferent ce se intampla. Ei, care-au crescut doi copii cu sacrificii majore, sperand ca va veni ziua in care copiii lor -ajunsi adulti- o vor duce mai bine in tara asta…isi indeamna copiii ajunsi adulti sa plece de-aici. Ma uitam la mama mea si-mi aminteam cozile la care statea. Ceaiul pe care-l indulcea cu bomboane lipite intre ele, cand se termina zaharul. Spitalul de „deficienti” unde si-a mancat o parte din tinerete ingrijind copii dositi cu grijja de ochii celor care ne conduceau, cazuri grave care nu existau nicaieri, pe care nimeni nu le mentiona. Tata are 74 de ani. A refuzat carnetul rosu la vremea la care carnetul rosu era de baza. L-a costat. Ne-a costat- indirect- pe toti din familie: nu si-a mai gasit job in orasul natal, a fost exclus de sistemul pe care-l refuza si a ajuns sa lucreze la sute de km distanta. Astazi era nervos, dar si trist in acelasi timp. Pentru ca simte ca riscam sa ne intoarcem acum 20 ani! Si el nu poate accepta ideea asta. Sora-mii i s-a spus la job, cand a zis ca voteaza cu Base, ca „vezi ca tie eu iti fac salariul, te sfatuiesc sa-ti revizuiesti atitudinea”. Sef-su nu glumea!!! Intelegeti incotro ne indreptam? Cine ar putea sa iasa dupa 6 dec. si sa ne conduca?
The Second one
Si s-a mai intamplat ceva azi. Intr-un grup de oameni am cunoscut doi tineri. 22-23 ani. Ambii membrii in PNL- aripa tanara, la sectoare diferite, in capitala. Acum 5 ani doar unul dintre ei avea drept de vot. In 1989 aveau cativa anisori. Ei, bine, azi cei doi mi-au spus ca-l voteaza pe Geoana. Sunt un om deschis la cap…dar si foarte curios. Asa ca ..fara sa-i combat…am fost curioasa sa stiu de ce. Sa va spun argumentatia lor. Aaaa….ma scuzati…am spus argumentatie? Am gresit. Pentru ca raspunsul a fost „este decizia partidului si noi vom face cum a decis partidul”. Mi-a cazut falca! What??!!! Pentru numele lui Dumnezeu, au 23 ani!!!! „Cum a decis partidul” mie-mi suna macabru si mi se face pielea de gaina pe mine! Parca am mai auzit expresia asta…candva…inainte de-a fi majora, inainte de 89….Nu cred ca-s in stare sa va explic cat de socata am fost. Pe bune! Pai copiii astia erau speranta mea intr-un suflu nou. Azi ea s-a dus naibii. A cazut cu zgomot si s-a facut farame-faramite… Si nu-i asta tot. Ce spun copiii astia cu seninatate? Imi spun cum ca PDL-ul are Call Center care suna oamenii si …asa….prin invaluire…incearca sa-i convinga pe aia care-au votat cu Antonescu…sa voteze cu Geoana pe 6.dec. Ca daca iese Base o sa le fie foarte rau, ca e dictator, ca..bla-bla… Si-i intreb „Bine si oamenii chiar pun botul?” Ghiciti raspunsul? Multi da. Iar pe pensionari si pe someri ii convingem mai usor…uite, de exemplu, saptamana trecuta le-am trimis membrii de partid cu faina- 4kg si ulei-5 sticle si cu mesajul sa-l voteze pe Geoana….
………………
The last but not the least
In 2007, in jurul datei de 16 dec, taman cand se celebrau evenimentele din 89 de la Timisoara…se intampla ca Iliescu scapa de acuzatiile din dosarul Mineriadei. Oare ce ne asteapta anul asta…in jurul aceleasi date? Cred ca nu vreau sa-mi raspund. Cred ca am naivitatea de a mai crede ca nu suntem atat de ..uituci! (asta asa…ca sa ma exprim dragut…pt ca alte cuvinte imi veneau acum pe penita/tastatura)
———-
In rest…se anunta luna plina in noaptea asta..sau intr-una din noptile viitoare… Nu mai stiu. Am uitat cand. Dar va doresc o … luna plina placuta…si fara varcolaci care ies sa urle la ea. Nici macar la Timisoara!!!!
Un lucru am facut la greu anul asta! Am mers la concerte In Germania am mers la U2 si am avut niste trairi cum nu va pot spune!! Iar la noi …well… pai am inceput cu Blunt in februarie, am continuat cu Patricia Kass, vara am dansat la Santana, am mai avut parte de emotii cat cuprinde la dragul si minunatul meu Cohen, n-am pierdut ZZ Top, am incercat si-un Ian Tiersen, iar in ziua de dupa el l-am savurat pe Jon Lord. Si ieri am bagat un Garbarek…
Si abia ieri mi-a trecut prin cap sa incerc o filmare. Nu-i super beton calitatea, ca-i cu aparat foto lejer…dar iata o mostra.
Draga prietene,
Stiu ca nu ti-am mai scris demult si poate-ai asteptat vesti de la mine. Ma gandesc ca tacerea mea te-a facut sa nu mai apari in vizita -in ultima vreme. Am inteles, din ultimul tau mesaj, ca oamenii ti-au vorbit de rau Bucuresti-ul si de aceea eviti sa mai treci pe aici. Dar sa stii ca oamenii aia sunt mincinosi, orasul este atat de frumos!!! O fi el predominant cenusiu si plin de betoane oribil imbinate, dar e frumos, mah! Sunt atatea cladiri care stau gata-gata sa cada, dar au fost tare frumoase si celebre candva, stiu eu…dadada…le-am vazut eu in albumele despre “Bucurestiul de-altadata”! Si cine-a zis ca n-avem spatii libere si de recreere a fost rautacios, cum sa n-avem: pai toate astea devenite campingul cutiilor de carton ale homless-ilor ce sunt? Nu-s spatiile pentru recreere? Si sa nu mai aud ca n-avem verde in oras, ca nu-s plante destule, ca e poluare: pai toate buruienile astea care cresc napadind terenurile virane, ce-s? Nu-s psatii verzi?! Eh…sigur, cresc mai greut printre gunoaiele aruncate de-a valma pe terenuri, dar cresc, da??!!
Ah! Si avem si animale: caini care umbla fericiti cu sau fara covrigi in coada. Mai avem si aurolaci sinucigasi la semafoare. Iar oamenii care merg pe strazi au asa o expresie pe chipuri…de..implinire..de multumire…de..cum sa zic?…de fericire, dom’le, ce mai! Wow! Sa nu uit: cred ca suntem si destepti si cititi cu totii. Nu ca am putea toti sa purtam un dialog cu Patapievici, dar macar asa…ceva cultura generala avem. Uite, de exemplu, sunt sigura ca am vazut azi un nene care are cunostinte medicale profunde: el stie ca daca te abtii de la unele porniri naturale/firesti -poti sa ai probleme cu rinichii. Si de aceaa, la 9am, in mijloc de Mic Paris, se sprijinea de-un stalp si facea pipi. Dar zau ca o facea cu mare demnitate! Oho-ho..si cata demnitate!!
Ce spuneam? A, da! Avem un oras frumos, prietene, zau asa! Are salba de margele si cercei si rade cu gropile pana la urechi. Si acum e si mai frumos, pentru ca este tot gatit si impodobit .Cu panouri electorale. Cat cuprinde. Peste tot. Unde nici cu gandul nu gandesti. La tot pasul iti zambesc si-ti dau cu sloganu’n cap [b]Basesti[/b], [b]Antonesti[/b], [b]Opresti[/b], [b]Geoane[/b] (sau [b]Geoani[/b]?)..mai mici, mai mari, mai batuti de vant, mai murati de ploaie, dupa vremuri-dupa posibilitati. Nu numai ca-ti zambesc tie, cel care treci (uneori cu teama justificata) pe sub ei, dar am vazut ce n-a vazut Parisul: Antonescu si Basescu isi zambeau gales unul altuia de pe doua trotuare alaturate. Asta da fericire generala!
Iar eu ma consider o mare norocoasa sa traiesc in orasul asta. Mai ales azi, cand un aurolac si-a lipit fata jegoasa si mucioasa de geamul meu de mi-a venit sa deschid cu viteza usa si sa-l pocnesc drept in fata. Mi-a fost frica sa nu se indoaie tabla, ca doar stii ce masina am, iar el parea ca ar avea capul destul de tare… [confusedbz0.gif] Asa ca mi-am ignorat senzatia de voma, mi-am intors privirea si m-am concentrat pe domnul din statia de autobuz. Sa tot aibe vreo 70 ani, foarte dragut, foarte elegant: costum, pardesiu, palarie si un buchet de crizanteme galbene in mana. Undeva o femeie se va bucura in scurt timp.
La benzinarie un nene sare repede sa-mi puna benzina si imi sterge si geamurile proaspat balite de plodul de la semafor. Cand ii multumesc –imi raspunde zambind. Sta-n frig, probabil are un salariu de rahat si –totusi- mai zambeste. Zambetul lui incerc sa mi-l amintesc si cand, la o strada mai incolo, dau intr-o groapa nesemnalizata..gata sa-mi rup masina si gatul deodata cu ea.
Dar, zau, e bine! Uite ..tocmai am citit in Ziarul Financiar ca reincepe vremea achizitiilor de terenuri si a constructiilor in Bucuresti; mai aflu si ca s-ar putea sa nu mai avem specialisti in ortopedie pediatrica (dar ce-i grav in asta, abia ne putem duce copiii sa vada si ei tari straine..Aaaaa…da, daca avem bani. Daca nu, lasa, ce le trebuie lor mers pe jos??!!) Si, sa nu uit, am auzit ca azi se inaugureaza inca un Mall pe B-dul Timisoara. Ei, vezi, spune tu ca nu-i bine!
Asa ca eu te astept. Sa ne plimbam impreuna pe strazi. Si sa fredonam impreuna, ca pe vremuri:
Cu drag,
EU.
“Eu si Kaminski “- Daniel Kehlmann (Editura Humanitas, 2009)
Cartea se doreste a fi o satira a doua lumi: pe de o parte cea a artistilor, pe de alta parte cea a jurnalistilor -care se hranesc din intamplarile vietii primilor mentionati- si, intr-o oarecare masura, chiar reuseste sa fie asta.
Kaminski, ultimul discipol al lui Matisse, reprezinta prima lume. Batran, orb, foarte bolnav, iesit demult din gratiile presei de specialitate, criticat pentru stilul in care a pictat utimele panze, mai apoi uitat cu desavarsire.
Sebastian Zöllner este un jurnalist/critic de arta mediocru si cu o mare intentie de parvenire. Are impresia ca a gasit calea spre celebritate: va scrie biografia lui Manuel Kaminski, va astepta ca acesta sa moara (nutreste speranta cinica a unei asteptari scurte, data fiind starea de sanatate a pictorului..) si va publica respectiva carte. Cei doi ajung in ipostaza de a intreprinde o calatorie impreuna. Iar finalul acestei calatorii nu va fi nimic altceva decat inceputul a doua noi calatorii, pentru fiecare dintre cele doua personaje. Unul dintre ei va renunta la ochelarii de orb si va urca la volanul unei masini… celalalt va arunca toate materialele stranse despre artrist si va renunta la idee de a scrie biografia care urma sa-i aduca celebritatea.
Ca stil nu m-a impresionat. Ca subiect este-insa- generoasa si ofera acest final surprinzator. Fara a fi o fresca a celor doua lumi, cartea vine cu instantanee amuzante din ambele. Seamana mai degraba cu un scenariu de film, iar acesta nu va intarzia sa apara: Wolfgang Becker(cel care a regizat si Good Bye Lenin!) a inceput deja filmarile pentru acest film. Aparitia lui este anuntata in 2010. Un film pe care nu-l voi rata!
Pola X (1999)- filmul lui Leos Carax. ( Les Amants du Pont-Neuf este tot al lui)
Leos Carax este “vinovat” nu doar de regie ci si de scenariul filmului. Exact ca si in cazul Les Amants.
Dupa ce le-am vazut pe amandoua ce pot sa va spun este ca dpdv regizoral omul este atins de “microbul” genialitatii.
Apoi …am certitudinea ca Leos Carax este puternic atras de lumea celor din “afara” societatii, altfel n-ar putea sa nasca din scriere/regie personaje atat de complexe, constructii de intamplari iesite din comun..toate amestecate intr-o promiscuitate fara egal. Un menage a trois pe care-l intuim …in care doi din cei trei sunt fiu si mama, o posibila viitoare casatorie intre el si verisoara lui, o sora semisalbatica si needucata care apare din neant si-si spune povestea intr-o padure in miez de noapte…
Mama, Catherine Deneuve. Fiul, Pierre -Guillaume Depardieu. Sora, Isabelle, o femeie cu un chip extraordinar de expresiv si de o frumusete stranie – Yekaterina Golubeva.
Pierre lasa in urma castelul din Normandia -unde traise pana atunci- si pleaca in Paris cu Isabelle. Aici va ajunge intr-un grup din marginea societatii pariziene, un grup care este in mod evident in afara legii. Si situatiile nu se opresc aici…
Dar n-am sa va povestesc filmul. Povestit ar putea sa para doar o imbarligatura de relatii, stranii si greu de inteles/acceptat.. Dar il recomand cu mare drag!!
Iar muzichia serii, de data asta fara prea multe vorbe, este asta:
Acum fix o saptamana plecam spre mare. Las doar o fotografie cu rasaritul unei dimineti de sambata, din dragul meu 2 Mai. Nicio vorba in plus, nicio poveste in plus. Chiar daca le port in mine. Cineva imi spunea de curand “amintirile ni le facem noi”. Well…cam da…
Luni imi vine tot maretul “top-management” inapoi la munca. Unii dupa cate-o luna de vacanta (ca, deh, asa e filmul cand esti grec…), altii sunt noi-nouti… altii…
De cand lucrez aici is ca aia mici: pentru mine la 1 septembrie reincepe “scoala”. Ba chiar intru direct in extemporale si teze! 
Si daca, pe vremurile scolii, la 15 septembrie eram super happy…acum..nu e cazul.
Starea mea?? Cam asta:
Am adunat in timp tot felul de ziare, reviste, articole scrise de/ despre vreun cunoscut de-al meu. Asta inseamna ca le am si pe cele care fac referire la mine. Sau pe cele care-mi apartin. 
Da, da…eram framantata de talente literar artistice pe vremurile copilariei. Eram in cerc de poezie, in grup de chitara. Poezie n-am mai scris de ceva vreme…chitara zace intr-un colt de camera.. Cam asa ma tin eu de pasiunile copilariei…
Dar azi am gasit o revista de prin 1985 in care mi-e publicata o poezie. Si..stiti ceva…am murit de ras..intrebadu-ma “Da’ ce-a vrut, frate, sa zica poetul?”. Eram prea adanca pentru cei 11 ani de atunci, zau!!
“Pune copile capul pe perna si dormi linistit
Azi vei visa un camp
cu flori ce picura din degetele tale
si-un cer plin de stele
rasarite din albastrul ochilor tai
Eu voi veghea la somnul tau.
Acum copilaria ta va inflori
si nimeni nu-i va opri deschidere petalelor”
Eram clasa a-V-a!!! Imi amintesc exact cum aratam pe vremea aia, ba chiar ma vad mergand si facand ceea ce faceam atunci. Ca si cum, de aici, din locul unde stau acum ..privesc un film… Eu sunt ea? Ea sunt eu?
Sa vedeti cum suna ce-a iesit din mine in ultimii ani?
Ciocănitori pe venele mele, abia mai tîrziu am aflat că dacă ele nu treceau pe-acolo n-aş fi învatat să-mi cresc frunzele şi să-mi pocnesc florile. N-aş fi putut să mă cresc pe de-a-ntregul dacă nu-mi scobeau cu ciocuri hulpave pe dinăuntru.
Şi totuşi mi-aş fi dorit să-mi fie pădurarul alături, să-mi spună că deşi mă duc catre-albastru nu-l voi putea ajunge cu fruntea, că răsucirile sunt fireşti şi nu trebuie sa doara atîta…
Nu ştiai tu
Cum mă durea cînd mi se cojea pe tot corpul pielea..
cineva a zis că şerpeşte
să mă tîrăsc de mîine,
cineva a zis că-i de la soare
să stau în departe şi întuneric.
Dar eu ştiam
că-i lipsesc degetele să-i deseneze hărţi
fără de puncte cardinale
şi priveam cu foame
în tramvaie palmele prinse de bară.
Lumea mea devenită pădure de mîini..
şi pielea-mi devenea transparentă,
venele desenau pe ea
fluturi care n-aveau vreodată să-nveţe zborul.
Cand veneai acasa faceam febra de cate ori palmele-ti incepeau sa framante lutul si sa nasca forme, te uitai la mine si nu pricepeai nimic, imi aduceai ceaiul si-mi spuneai sa am mai mare grija de mine sa nu mai racesc atat de usor. Ma uitam la tine si nu mai stiam cum sa te strig si nu mai stiam sa te strig si oricum nu te doreai strigat.
Mi-am reamintit zilele trecute ca n-am mai dat pe aici de-o vreme.
Foarte multe s-au intamplat. Despre unele se poate scrie.. despre altele nu… dar pe toate le port in suflet cu mirarea celui care invata sa ia exact ceea ce-i vine, atat cat ii vine.
Cineva imi spunea zilele trecute ca nu ni se da niciodata mai mult decat am putea duce. Si probabil exact asa este. Asa ca sunt sigura ca aceste intamplari de acum, fie ele din gama zambete/bucurie sau tristete/bazaiala….sunt exact ceea ce trebuia sa se intample.
E magulitor sa intelegi ca insemni “ceva” in viata cuiva. Daca sunt chiar mai multi oameni care iti transmit asta (fie ca o fac cuvintind, fie ca o fac privind, fie ca o fac traind pur si simplu cateva intamplari cu tine) intr-un moment in care chiar necesiti sa stii acest lucru…well…atunci esti chiar norocos. Eu cred ca sunt norocoasa. Exista cativa oameni prin preajma mea pentru care stiu ca “insemn ceva”. Si asta-mi face cald pe dinauntru si zambet si liniste. DA, mi-e important sa stiu asta. Totdeauna mi-a fost. Nu-mi trebuie “la schimb” nimic…dar daca primesc..ce frumos e!
Iar daca nu primesc (desi, poate, mi-as dori) am invatat sa NU CER! Si chiar ma bucur ca am invatat asta! Pentru ca ..finally…nimic nu ni se cuvine pe lumea asta.. Asa ca…daca e, e….daca nu, inseamna ca nu trebuie sa fie. Zbaterile in situatii de genul asta sunt inutile si consumatoare majore de energie. N-au sens. Nu totu-i batalie pe pamantul asta.
Ce mai zic ei…