Hoinareli albastre cu miros de scortisoara si portocala
Pentru ca maine imi vine sefa “noua” si pentru ca aveam chef sa evit (in prima faza) interactiunile cu ea…azi m-am dus la al meu boss si iata ca, pe birou, in fata mea, am CEREREA DE CONCEDIU FARA PLATA -APROBATA!! Doua luni. Cu posibilitatea de a schimba perioada sau de a renunta definitv la ea.
Si acum..ma uit ca boul la ea: atata am dorit sa mi-o vad aprobata, atata am visat la acest moment…iar acum nu-s in stare sa ma bucur.
Poate maine.
Poate poimaine.
Poate…
Cand nu esti in stare sa spui nimic, mai bine taci. Chiar daca aceasta tacere este semnul unei mari caderi, inauntru, adanc. Cam asta mi-am spus eu mie…adica, nu!, nici macar nu mi-am spus ceva…a venit cumva..de la sine…
Am vrut toamna..si am cea mai de cacat toamna din viata mea. Cu orice altceva stiu a ma descurca, sau daca nu stiu, invat…dar cu chestiuni legate de ‘poarta catre dincolo’ nu stiu. Ascult in nestire muzica, ma duc la Elena serile (mare parte din ele), ma uit la comedii simplute in ideea ca poate mai pot sa rad, nu mai am decat o singura dorinta-si nici aia n-are legatura direct cu mine-, am uitat de costa rica, de avioane, de spaniola…cad cu o viteza incredibila si-mi sperii prietenii prin profunzimea caderii…
Caracteristic zodiei mele sau firii mele (naiba mai stie): tot ce nu inteleg si este si rau ma sperie.
ASADAR traiesc incremenita in mine..fara ganduri clare..doar cu o tona de frica ..si atat…
ATAT.
I close my eyes, only for a moment, and the moment’s gone
All my dreams, pass before my eyes, a curiosity
Dust in the wind, all they are is dust in the wind.
Same old song, just a drop of water in an endless sea
All we do, crumbles to the ground, though we refuse to see
Dust in the wind, all we are is dust in the wind
[Now] Don’t hang on, nothing lasts forever but the earth and sky
It slips away, and all your money won’t another minute buy.
Dust in the wind, all we are is dust in the wind
Dust in the wind, everything is dust in the wind.
Si-n acest timp ascult ….
pen’ ca is “so far away from me”…asadar se asorteaza cu starea 
La originea acestui blog a fost o joaca de-a jurnalul, asa cum il tineam cand eram mica si, mai incolo , catre adolescenta. Sa ma joc de-a mine, sa ma joc de-a scrisul intr-un loc unde nimeni nu are habar cine sunt. Fara a mi se cunoaste identitatea, exprimarea a ceea ce-mi bantuie prin creerashi era cu siguranta departe de a fi supusa vreunei posibile inconstiente cenzuri. Intre timp mai bantuie pe aici si oameni care ma stiu, dar aceasta decizie de a scrie ce am chef/cand ma chef nu s-a schimbat.
Pentru ca ideea de jurnal a nascut blogul si pentru ca m-a lovit acest dor de copilarie si pentru ca mi-am adus aminte ca undeva, in casa asta, zacea o cutie cu ‘chestii’ din trecut…am deschis-o adineauri. Si..wow!!! am gasit jurnalele din scoala generala si cele de dupa..Nu mai stiu cand si ce m-a facut sa ma opresc din a tine un jurnal. Cred ca m-am oprit cand m-am maritat dar nu sunt inca sigura. Cand am divortat nu m-am reapucat sa-l tin..Oricum tocmai terminasem facultatea si nu mai aveam timp…Voi avea parte de-o seara cu lectura. Cred c-o sa savurez fiecare momentel! Sa nu mai pomenesc de faptul ca am gasit in cutie si: caiete de amintiri, oracole (le mai stiti?), vederi de 2lei (!!!) cu actori si cu muzicieni, surprizele Tipi-Tip (Dumnezeule, le mai aveam??!!), scrisori de la “iubitii” din copilarie-adolescenta, scrisori scrise de mine si nicicand trimise, un clasor cu timbre, decupaturi din ziar cu articole care habar n-am ce contin (dar voi afla!), biletele, flori presate, frunze uscate (vreo 3), desene, poezii proprii …Maaaaaaaaaama…un deliciu!! Nu-mi vine sa cred!!! E demential!!
Well..ma duc sa ma intalnesc cu mine.
Am avut azi ocazia- in cautarea unui cadou- sa merg pe jos, pana seara tarziu, cand s-au aprins luminile pe strazi si oamenii au inceput sa se rareasca.
Am trait un acut dor de copilarie, de septembrie cu inceput de scoala, de emotia primei zile de scoala dupa o vacanta de cateva luni, de emotia si asteptarea revederii colegilor.
Ma gandeam asa, aiurea, ca poate acest dor de copilarie care ma apuca in fiecare septembrie are legatura cu un fel de refuz al cresterii, un fel de “NU vreau sa fiu adult”… Mirosul de toamna, mirosul asta care-mi face narile sa framante in fiecare inceput de septembrie, culorile pe care le capata copacii, ochii mei cascati in sus catre ei, ochii mei infipti in cer, dorinta de a-mi tarsai picioarele prin gramezile de frunze, dorul de a ma arunca in ele inainte de a le da oamenii foc. Se mai fac focuri din mormanele de frunze? Eu n-am mai vazut de cand eram mica…Nu se mai fac sau am trecut prea in viteza pe langa ele si nu le-am mai observat eu? Am devenit atat de grabita ca nu le mai vad? Grabita sa ce? Sa-mi platesc facturile? Sa ajung in Gima pana nu-nchide? Sa mor???!!! Al naibii de tare ne grabim ca dementii catre moarte!
Nu vreau sa fiu mare!Nu vreau sa pierd lucrurile marunte din jur care ma pot bucura! Nu vreau sa ies de la birou seara si sa nu mai apuc sa traiesc aproape nimic altceva! Nu mai vreau oameni dementi in jurul meu, nu mai vreau oameni crizati in jurul meu, nu mai vreau isterici si nevrotici. Voua nu vi se pare cateodata ca lumea asta a luat-o complet razna, ca e prea mare graba, ca e prea putin timpul, ca..si ca..si iarasi ca..???!!!
Sau oi fi io vreo inadaptata..
p.s
Cand eram mica, ca orice copil bleg, imi doream sa ma fac mai repede mare! Nah ca s-a indeplinit dorinta mea! M-am trezit acolo unde vroiam asa de tare sa ajung. Si???!!!
Am stat aseara pe telefon cu Alina.(ea n-a mai scris nimic pe blog de cand..) Am avut chef s-o sun. A plecat din Costa Rica, a stat vreo luna prin State, acum e in Argentina. Mi-a mai povestit despre “ticos” din Costa Rica, despre obiceiuri, mentalitati, etc-etc. Este clar ca perceptia ei difera de a mea, ramane de vazut daca acum, cand voi sta mai mult decat am stat in vacanta, o sa vad/simt si eu altfel lucrurile. Dar incep sa-mi doresc tot mai mult sa ajung acolo, cumva trebuie sa-mi asez aceasta tara in cap: ori imi va fi ok, si atunci voi mai merge; ori nu-mi va fi..si atunci…ma voi orienta spre altceva…
Acum am nostalgii. Mi-am adus aminte de un anume fel in care “imaginam” traitul meu acolo. Cateodata scriam mailuri pe tema asta unui prieten. Mi-am gasit prin casuta de mail acele mesaje. Din nou, imi dau seama ca multe s-au schimbat, pe de alta parte mi-a ramas in minte ce scria AICI … e aiurea cand incepem sa avem impresia ca STIM deja si ca nimic nu ne mai poate surprinde. Eu nu cred ca stiu. Mai bine zis eu sunt convinsa ca HABAR N-AM. Voi afla pe traseu…ce…cum…cat…de unde…pana unde…de ce…etc-etc…Si, pe parcurs ce voi avea raspunsuri, alte intrebari or sa apara..si, cred ca o parte din farmec vine si din asta!
Oricum ma pregatesc sa-i scriu tipei care-mi va aranja acolo cu chiria, cu masina si cu restul (un eventual job). Ramane de vazut daca ma va ajuta sa lucrez cu kinderii, asa cum mi-am propus eu..
Ma apuc sa-mi caut si biletul de avion…
Ma apuc sa ma apuc..
“it’s la storia de tu vida”…striga vocea…
care voce?ce voce?a! vocea din Varekai.
vioara!! vioara aia! o auziti? eu da.
am mai auzit-o, candva demult, la clubul prometheus si la teatrul notara, in ‘Salonul 6′- regizat de Adrian Berinde.
de fiecare data eram cu Rux si cu piele de gaina.
acum o redescopar aici…
…cu aceeasi piele de gaina.si cu stoluri de fluturi in creerashi.
ce vremuri!!!!
p.s.
da, e seara cirque. e seara mea. e seara cui o mai fi sa fie.
amintiri.multe.gramada.gol in stomac: eu ..da, chiar plec! wow!
varianta pe care o stiam …AICI..
un flash scurt pe care-l alung ca pe-o ganganie suparatoare: undeva o canapea de piele neagra, o caseta video, un tv, quidam, cirque, o cana cu ceai.
de atunci au trecut o suta de mii de ani. canapeaua nu mai e. eu nu mai sunt aia.
de atunci au trecut o suta de mii de ani.
mi-e dor de fantome.
osuatdemilioanedegandurisideintrebarifararaspunssidetristetisidezambetesiderasetesideplansete
si ..la naiba!!!!!!
Am gasit versiunea din festivalul de jazz de la Montreal…
Nu e rea deloc. Dar parca tot nu se compara cu cea din spectacolul Cirque-lui.
Ce mai zic ei…