Am facut acea scurta calatorie in satul bunicilor mei. A fost una dintre cele mai bune alegeri pe care le puteam face, chiar daca vremea s-a stricat duminica si am capiat de frig in curte- la gratare cu rubedenii pe care nu le-am mai vazut de 15 ani!!!
A fost superb! M-am intors de-acolo cu baterii incarcate si cu o stare de liniste si de bine incredibile!! M-am intors si cu vreo 100 de foto, plus inca tot pe-atatea facute de sora-mea. 
M-am intors fericita ca le-am facut o surpriza si o mare bucurie alor mei (care au plecat din Bucuresti sa stea acolo vreo 2 luni, sa scape de nebunia orasului), fericita ca am petrecut cu ei un week end intreg (asa cum n-am mai facut-o de foarte multa vreme).
Am avut noroc de vreme frumoasa sambata, asa ca dupa un drum cu masina de aproximativ 3 ore, am mers pe munte toti patru+ una bucata matusa si am facut pe jos peste 12 km. Genial cat au putut sa mearga oamenii astia (tatal meu are peste 70 ani!!!), in conditiile in care pe mine incepuse sa ma doara spatele de nu mai stiam de mine!!! Imi sunt tare dragi ei, mi-a fost tare drag locul ala care mi-era o mica imparatie pe cand aveam 5-6 ani. Le-am gasit la locul lor pe unele, pe altele in paragina (este o casa in care de ani de zile nu locuieste nimeni, doar mai trece cate unul din ei, cand vrea sa se spele pe creerashi), am ras si m-a amuzat teribil sa merg la wc-ul din fundul curtii ; sa aduc apa de la fantana; sa alerg in gradina din spatele casei; sa regasesc nucul, prunii, cotetul gainilor (fara gaini, insa); bucataria de vara cu soba unde statea bunica si facea mancare; masa mica si rotunda cu scaunasele minuscule ca din Alba ca Zapada; lada de zestre din lemn pictat a bunicii; patul cu tablii, prea scurt pentru mine cea de-acum (oamenii astia erau clar mici toti al intaltime!!! ); grajdul-si el gol acum; fanarul; butea in care se face tuica de pruna…Toate astea si inca un milion de lucrusoare mici au starnit mici zambete in mine. Emotii micute, calde, dragi.
Uitasem. Doamne, cat de multe uitasem! Am urcat pe munte si mi-am umplut ochii de verde si sufletul de portocaliu. Am mers in sat si mi-am adus aminte ca acolo toti oamenii se saluta, ca exista un mod caracteristic de dus prunele acasa …Cand eram mica radeam de mama care stia si ea sa ‘transporte’ in acest mod cosurile..si-i spuneam si eu si tata ca asta-i motivul pentru care tot neamul ei sunt oameni mici de inaltime! (Eu – care ma asemanam cu tata: inalti amandoi, el mai mult ca mine pe-atunci, eu mai mult ca el- acum…).
Am avut o placuta surpriza sa gasesc o femeie care torcea, cu un fus asa cum avea si bunica mea, un obicei vechi…dar inca pastrat pe-acolo. 
Am vorbit cu ea, mi-a spus ca “Oamenii au pierdut acest obicei, prefera sa cumpere ‘trentzele’ de vin si se vand in magazin -facute din tot felul de materiale nenaturale. Dar noi avem lana, ce sa-i facem? s-o aruncam??”.
I-a placut si a fost de acord sa ii fac foto, mi-a dat si adresa unde sa i-o trimit prin posta : un nume si satul de unde este- doua date suficiente de trecut pe plic pentru a face plicul sa-i parvina. Genial. Toti se stiu cu toti, unii cand ne salutam stiau ca suntem nepoatele lui ‘Onea lu’ Sontu’…wow! Asta era bunicul meu !!! :) Habar n-am de unde porecla asta, dar stiu ca pe vederile trimise cand eram copil asta scriam…si-i ajungeau intoteauna
Mi-a placut desenul de pe fus:
Mi-au placut merele insirate pe langa perete- de la bucataria de vara catre magazia de lemne
Si, da, am avut acel sentiment ca ma bucur ca m-am nascut in familia asta. Ca oamenii care-si au rol de mama si tata pentru mine sunt niste oameni care au crescut cultivandu-si valorile si respectul fata de oameni, bunul simt, decenta. Ca ni le-au transmis si mie si sora-mii. Ca am avut in ei modele de oameni care rezista zeci de ani impreuna si inca se mai privesc cu drag si inca mai merg de mana(chiar daca au si ei momentele in care se sacaie unul pe altul … si se mai si ciondanesc).
Ma uitam la ei si la locul ala si..mi-am dat seama -DIN NOU!- ca oamenii ca specie umana se schimba, se tocesc, se uratesc..si ca noi nu mai suntem ceea ce erau parintii sau buncii nostri. Ca noi nu mai avem nici rabdarea, nici respectul fata de ceilalti… Ca vietile noastre sunt cam tristute..si ca, in mare masura, noi suntem principalii responsabili pentru asta..
Si, da, mi-am dat iarasi seama ca despartirea mea de ei, daca va fi sa fie, va fi grea…
Ce mai zic ei…