Dor

Azi toata ziua am tanjit dupa CostaRica. Nu mi-a iesit din cap, am avut nshpe flashuri, ganduri, senzatii. Poate n-o sa mai ajung niciodata acolo. Nu stiu. Dar mi-e dor..si doare..(vorba unui cantec pe care nu-l suport, dar l-am citat)

Deschideti colivia! Vreau sa zbor!

Daca Alina nu mai scrie nimic pe blog…atunci o sa scriu eu despre ea

Asta pentru ca intr-o mica-mica-mica masura traiesc si eu prin ea ceea ce mai traieste pe acolo…cu speranta ca voi face si eu pasii necesari..Candva…

Ma intreb uneori cum se va readapta la ceea ce se numeste “normal life” cand se va intoarce in tara? Are 6 luni de cand e plecata. A lucrat cu kinderii in Costa Rica, apoi a stat 1 luna in USA, apoi a plecat in Caracas- unde a ramas o luna (si unde si-a facut si ceva cursuri de spaniola), apoi a ajuns in Rio- Brazilia de unde sambata trebuia sa plece inapoi in Costa Rica si de acolo..in cateva zile inapoi in Romania….

Cu ceva probleme in aeroport - n-a reusit sa plece sambata- ci ieri abia. (s-a trezit ca nu avea nu’s ce hartie referitoare la vaccin de febra galbena, asadar aviz amatorilor: cine se duce in Brazilia sa stie ca are nevoie de aceste vaccinari)

Sper ca s-a bucurat de fiecare secunda “out of the cage”, unde prin cusca ma refer la ceea ce se numeste viata normala.. Sper ca a tras cu cat mai multa forta in plamani aerul de acolo, sper ca a zambit mult si ca isi va aminti tot. Sper…hm…egoista din mine spera sa vina cu povesti frumoase inapoi, sa ma hranesc si eu putin din ele, pentru ca mi-e gatul ars de sete de povesti…

Sunt intr-o stare ciudata, e un moment dificil din viata-mi… si nu ma simt in stare de decizii destepte, ori de decizii in general…Sunt si foarte trista pentru ca imi dau seama cu o luciditate crancena ca anumite lucruri nu se vor mai putea intampla niciodata.

Dar uneori.. (ACUM, de exemplu..) am cate un mic moment in care am cate-un flash din locul acela atat de drag…ori cu cate-o intamplare traita acolo in februarie…si emotia este atat de puternica incat ma-ndoaie pe din doua! O scena scurta, ori un cuvant, un miros pe care parca-l si simt, o imagine scurta din fuga masinii, un zambet..ceva mic si aparent neinsemnat care-mi umple sufletul de caldura si ochii de apa.

Si.. exista un om caruia trebuie sa-i multumesc ca m-a facut sa cred ca se poate, ca mi-a aratat ca se poate, ca m-a facut sa inteleg ca niciun loc de pe pamantul asta nu e suficient de departe incat sa nu-l poti atinge, ca niciun vis nu e imposibil de realizat daca il visezi cu adevarat… Si-i multumesc pentru faptul ca mi-a aratat ca usita de la colivia mea se poate deschide, acesta a fost marele lui dar pentru mine.

Iar dupa ce-i multumesc in gand, ma rog, tot in gand, sa primeasca un cadou la fel de frumos.

 

P.S.

Si, indiferent daca emotia viscerala pe care o simt acum este tristete sau bucurie….ea e dovada suprema a faptului ca TRAIESC!

Concediu fara plata, mi amor!

Pentru ca maine imi vine sefa “noua” si pentru ca aveam chef sa evit (in prima faza) interactiunile cu ea…azi m-am dus la al meu boss si iata ca, pe birou, in fata mea, am CEREREA DE CONCEDIU FARA PLATA -APROBATA!! Doua luni. Cu posibilitatea de a schimba perioada sau de a renunta definitv la ea.

Si acum..ma uit ca boul la ea: atata am dorit sa mi-o vad aprobata, atata am visat la acest moment…iar acum nu-s in stare sa ma bucur.

Poate maine.

Poate poimaine.

Poate…

Vorbe despre Costa Rica

Am stat aseara pe telefon cu Alina.(ea n-a mai scris nimic pe blog de cand..) Am avut chef s-o sun. A plecat din Costa Rica, a stat vreo luna prin State, acum e in Argentina. Mi-a mai povestit despre “ticos” din Costa Rica, despre obiceiuri, mentalitati, etc-etc. Este clar ca perceptia ei difera de a mea, ramane de vazut daca acum, cand voi sta mai mult decat am stat in vacanta, o sa vad/simt si eu altfel lucrurile. Dar incep sa-mi doresc tot mai mult sa ajung acolo, cumva trebuie sa-mi asez aceasta tara in cap: ori imi va fi ok, si atunci voi mai merge; ori nu-mi va fi..si atunci…ma voi orienta spre altceva…

Acum am nostalgii. Mi-am adus aminte de un anume fel in care “imaginam” traitul meu acolo. Cateodata scriam mailuri pe tema asta unui prieten. Mi-am gasit prin casuta de mail acele mesaje. Din nou, imi dau seama ca multe s-au schimbat, pe de alta parte mi-a ramas in minte ce scria AICI … e aiurea cand incepem sa avem impresia ca STIM deja si ca nimic nu ne mai poate surprinde. Eu nu cred ca stiu. Mai bine zis eu sunt convinsa ca HABAR N-AM. Voi afla pe traseu…ce…cum…cat…de unde…pana unde…de ce…etc-etc…Si, pe parcurs ce voi avea raspunsuri, alte intrebari or sa apara..si, cred ca o parte din farmec vine si din asta!

Oricum ma pregatesc sa-i scriu tipei care-mi va aranja acolo cu chiria, cu masina si cu restul (un eventual job). Ramane de vazut daca ma va ajuta sa lucrez cu kinderii, asa cum mi-am propus eu..

Ma apuc sa-mi caut si biletul de avion…

Ma apuc sa ma apuc..

de ce vreau sa plec!!!

Sunt multe de zis, mai ales ca sunt un om care acum 10 ani ar fi jurat ca nu va pleca niciodata. Inca o data se dovedeste ca e bine sa nu spui niciodata- niciodata…

A venit o zi in care am inceput sa am feelingul ca ma sufoc aici, ca nu mai pot sa traiesc- mai exact: ca nu mai pot sa traiesc asa cum mi-ar placea. Apoi au venit tot mai multe zile asa. Veneam din vacante si ma trezeam aici, inapoi, oarceum deprimata, intrebandu-ma mereu “ei de ce pot si noi nu?”. Si aici se poate citi:  ei de ce pot sa  zambeasca, sa fie amabili, sa fie calmi in trafic, sa nu se claxoneze ca handicapatii cand claxonatul nu rezolva nimic, sa-si respecte vecinii, sa nu se …(bip-bip) unii pe altii in gura numai de amorul artei…etc-etc-etc…

Nu plec pentru ca mor de foame aici sau pentru ca imi imaginez ca umbla cainii cu covrigi in coada in alte locuri. Aici o duc ok, iar acolo cainii umbla, dar fara cu covrigi in coada!

Vreau sa plec pentru ca am ajuns la concluzia ca are mare importanta CALITATEA vietii mele, modul in care imi petrec timpul pe care-l am de trait pe acest pamant (cat o mai fi el de lung sau de scurt…), numarul de neuroni pe care-i consum (sau ii economisesc) zilnic, doza de praf si de jeg pe care mi-o azvarl in plamani la fiecare respiratie in acest loc, banii pe care-i platesc din buzunar pentru planurile utopice ale unor guvernanti de rahat, uratenia umana pe care trebuie s-o suport in fiecare zi si sa mai si pretind ca-s ok cu ea…Nu-s ok cu ea!!!

Vreau sa plec pentru ca oamenii nu mai stiu sa zambeasca, pentru ca oamenii incep sa aibe cerul gurii tot mai negru, pentru ca pe prea multi ii apasa grija de altii, pentru ca sunt prea crizati si prea nashpa!

Sunt in tara asta locuri care-mi sunt dragi cu un drag adanc in mine..sunt intamplari traite aici care-mi sunt calde si pretioase, sunt si ceva oameni care-mi sunt dragi si care-mi vor lipsi foarte tare…Ma leaga de tara asta familia mea, cei cativa prieteni foarte apropiati si foarte dragi pe care-i am. Altceva nimic. Nu tin la “bunurile” dobandite aici, consider ca le pot avea si in alte locuri. Si nu-mi mai place ce devin eu aici.

Asadar…da, vreau sa incerc si altceva si ma orientez spre un loc unde oamenii inca nu sunt atat de ’atinsi’ de toate astea. De aceea aleg acel loc si nu altul. Cum va fi acolo? Naiba stie. Nu voi stii pana n-o sa fac asta, am nevoie sa fac asta si nu voi sta potolita pana cand nu se va intampla. Iar acolo, la fata locului, infipta cu picioarele in pamant (cum sunt) voi vedea daca…sau daca nu… Dar abia atunci si abia asa. Restul..sunt supozitii. Habar n-am..nimic..dar ce misto este sa “habar n-ai nimic”!!!