Doi ochi si o ureche. Sau: o carte, un film si-o muzichie.

“Eu si Kaminski “- Daniel Kehlmann (Editura Humanitas, 2009)

Cartea se doreste a fi o satira a doua lumi: pe de o parte cea a artistilor, pe de alta parte cea a jurnalistilor -care se hranesc din intamplarile vietii primilor mentionati- si, intr-o oarecare masura, chiar reuseste sa fie asta.

Kaminski, ultimul discipol al lui Matisse, reprezinta prima lume. Batran, orb, foarte bolnav, iesit demult din gratiile presei de specialitate, criticat pentru stilul in care a pictat utimele panze, mai apoi uitat cu desavarsire.

Sebastian Zöllner este un jurnalist/critic de arta mediocru si cu o mare intentie de parvenire. Are impresia ca a gasit calea spre celebritate: va scrie biografia lui Manuel Kaminski, va astepta ca acesta sa moara (nutreste speranta cinica a unei asteptari scurte, data fiind starea de sanatate a pictorului..) si va publica respectiva carte. Cei doi ajung in ipostaza de a intreprinde o calatorie impreuna. Iar finalul acestei calatorii nu va fi nimic altceva decat inceputul a doua noi calatorii, pentru fiecare dintre cele doua personaje. Unul dintre ei va renunta la ochelarii de orb si va urca la volanul unei masini… celalalt va arunca toate materialele stranse despre artrist si va renunta la idee de a scrie biografia care urma sa-i aduca celebritatea.

Ca stil nu m-a impresionat. Ca subiect este-insa- generoasa si ofera acest final surprinzator. Fara a fi o fresca a celor doua lumi, cartea vine cu instantanee amuzante din ambele. Seamana mai degraba cu un scenariu de film, iar acesta nu va intarzia sa apara: Wolfgang Becker(cel care a regizat si Good Bye Lenin!) a inceput deja filmarile pentru acest film. Aparitia lui este anuntata in 2010. Un film pe care nu-l voi rata!

Pola X (1999)- filmul lui Leos Carax. ( Les Amants du Pont-Neuf este tot al lui)
Leos Carax este “vinovat” nu doar de regie ci si de scenariul filmului. Exact ca si in cazul Les Amants.
Dupa ce le-am vazut pe amandoua ce pot sa va spun este ca dpdv regizoral omul este atins de “microbul” genialitatii.
Apoi …am certitudinea ca Leos Carax este puternic atras de lumea celor din “afara” societatii, altfel n-ar putea sa nasca din scriere/regie personaje atat de complexe, constructii de intamplari iesite din comun..toate amestecate intr-o promiscuitate fara egal. Un menage a trois pe care-l intuim …in care doi din cei trei sunt fiu si mama, o posibila viitoare casatorie intre el si verisoara lui, o sora semisalbatica si needucata care apare din neant si-si spune povestea intr-o padure in miez de noapte…
Mama, Catherine Deneuve. Fiul, Pierre -Guillaume Depardieu. Sora, Isabelle, o femeie cu un chip extraordinar de expresiv si de o frumusete stranie – Yekaterina Golubeva.
Pierre lasa in urma castelul din Normandia -unde traise pana atunci- si pleaca in Paris cu Isabelle. Aici va ajunge intr-un grup din marginea societatii pariziene, un grup care este in mod evident in afara legii.  Si situatiile nu se opresc aici…
Dar n-am sa va povestesc filmul. Povestit ar putea sa para doar o imbarligatura de relatii, stranii si greu de inteles/acceptat.. Dar il recomand cu mare drag!!

Iar muzichia serii, de data asta fara prea multe vorbe, este asta:

Milionar sau nu..dar cu Oscar!

Daca tot vorbeam de OSCAR sa va zic si cum mi s-a parut Slumdog Millionaire.

Cum eram curioasa sa vad un film care a luat atatea Oscaruri si cum facusem rost de el- Slumdog Millionaire a fost primul pe care l-am vazut (dintre cele nominalizate).

Din punctul meu de vedere pot spune ca merita vazut! (E adevarat ca, nefiind exact genul meu preferat de film, nu l-as mai vedea inca o data.)
Un film cu mesaj clar (care se pare ca a prins la public): un tanar orfan a carui viata a fost plina de peripetii ajunge in pozitia de a-si depasi conditia castigand o suma fabuloasa de bani la concursul “Vrei sa fii miliardar?”. Desigur, un astfel de om va fi banuit ca triseaza asa ca va fi arestat. Derularea (in sectia de politie) filmarilor de la concurs ne va trimite inapoi catre trecutul orfanului. Si astfel ajungem sa intelegem mecanismul prin care Jamal reuseste sa cunoasca raspunsurile intrebarilor din concurs. Fiecare intrebare ii aduce aminte de anumite intamplari din trecut, fiecare intamplare ii ofera raspunsul la respectiva intrebare, iar toate la un loc il conduc la castig.
Filmul este o imbinare de simtire si actiune, din care -desigur- nu lipseste nici povestea romantata de dragoste a lui Jamal.  Bineinteles povestea are happy end. 

DING-DONG

Ding-Dong! Sonerii care clopotesc in mine. Daca inseamna ce cred eu, e frumos.  Si este atat de neasteptat.

Stari vechi si uitate. Se pare ca doar atipisera pe undeva in mine si s-au trezit.  M-as putea face ca nu le am, m-as putea face ca nu ma prind ce inseamna. Dar cand sunt gata-gata  sa fac ce ar face femeia responsabila din mine … ma apuca rasul si-mi spun “Esti nebuna? Cum s-o faci asa?”…si-atunci o las sa vina. Cum o fi sa vina. Daca vine.

Deocamdata mi-e suficienta simpla descoperie ca sunt atat de vie!!!

Aici se danseaza tango!

Intre facuturi de unghiutze, ales haine, pregatiri…imi doresc mie si voua pentru noul an viata la intensitatea si cu pasiunea acestui dans!!!

Enjoy

Scafandrul si Fluturele

Foto de mai jos (cu buzele ei cusute adanc) m-a lovit direct in creerashi pentru ca aseara tocmai am vazut “Le Scaphandre et le papillon” (regie Julian Schnabel), un film vazut-simtit cu piele de gaina si cu maini tremurande cautande de tigari. Un film cu 4 nominalizari de Oscar (regie, scenariu, imagine, montaj), o poveste a unui om captiv in propriul trup din care singurul lucru care mai “functioneaza” este pleoapa stanga. Inchisoare pe viata in care are aliati doar imaginatia si memoria. Cea mai crancena inchisoare.

Regizorul Julian Schnabel iti baga niste filmari de faci pe tine, te face sa “vezi” doar cu un ochi: spatiile restranse, chipuri taiate, bucati de corp sau de obiecte. Te face sa simti frustrarea pe care o poate simti un om care nu se poate misca in timp ce este “atacat” de-o musca pe varful nasului, neputinta cuiva caruia i s-a uitat tv deschis pe imaginea aia cu tiuituri de “fin” de program.

Au fost scene pe parcursul carora am uitat sa respir.

 

Un film care-ti schimba perspectiva.

Sa va mai spun si ca are prin coloana sonora Tom Waits – All the world is green…??!!

Un chien andalou (1929)

N-am apucat sa spun ca am acest filmuletz!!! DA, vorbesc despre  “Un Chien Andalou”  (Salvador Dali si Luis Bunuel), filmuletz din 1929….

Am auzit de el de la Adrian, care-l avea pe nu’s ce caseta video out of this country, s i el m-a facut sa-mi doresc sa-l vad. Si, da, merita pentru cei care vor sa vada chestii ALTFEL !!!

Daca v-ati holbat si v-au placut la suprarealistii in general, dar, mai ales, daca v-a impresionat in vreun fel muzeul Dali cu toate ciudateniile lui..atunci o sa va spuna ceva si acest filmultez.

Saptamana trecuta, la Elena, am intrebat intr-o doara pe cei care mai erau acolo despre acest film…Si, surpriza placuta: Marian l-a gasit pe nu stiu ce hub si uite-asa m-am pomenit ca il am!

Asadar, chiar daca ei nu stiu, eu le cam multumesc si lui Adrian si Elenei si lui Marian..ca am ajuns sa vad acest film!

Aici ne cam pierdem …In ce? Well.. “in translation”

Am revazut de curand filmul “Lost in Translation”. Si…daca dpdv regizare film nu m-a dat pe spate ..trebuie sa recunosc ca povestioara in sine a miscat ceva in mine. Povestioara aia care se naste intre doi oameni plictisiti si obositi de propriile lor vieti, o povestioara atat de banala in felul ei, asa de ‘normala’ si de ‘comuna’ …(si poate tocmai de aceea a miscat ceva…).

Stiti momentul in care cei doi se uita la un film in camera lui de hotel, iar apoi, rupti de oboseala adorm: ea pe o parte, cu genunchii indoiti si cu talpile lipite de el, el cu fata in sus si cu palma lipita de talpa piciorului ei. Nu-i asa ca sunt 100% muiere de m-a miscat scena asta???!! Dar atata-i de faina atingerea aia- micutza, discreta, CALDA, in liniste. Cred ca astea sunt cuvintele care descriu starea transmisa de aceasta mica fotografie decupata din film: caldura si liniste. Iti vine sa-ti pui degetul pe buze si  sa spui: sssstt..aici se caldurosesc doi oameni.

Pe DVD citesc: “Their friendship becomes an experience: does he have something to teach; can she reconnect him to life?”

……………does he? can she?………………

Mescalina cu gust de sange

In zona de nord / nord vest din Peru, una dintre cele mai sangeroase civilizatii precolumbiene a fost Civilizatia Moche. Controlata si condusa de preoti si de ritualuri, sacrificul uman era la mare inaltime. S-au descoperit morminte de conducatori in care erau inca 100 schelete feminine- si s-a dedus ca acele 100 femei fusesera sacrificate, probabil prin strangulare, ca ofranda pentru cel mort.

Renumiti pentru sistemul extraordinar de irigatii realizat in aceasta regiune arida, se presupune ca au disparut in urma unui fenomen natural asemanator cu ‘El Nino’ zilelor noastre.

Cultura a fost predominant agrara, nu aveau un sistem de scriere si nici moneda; dar s-au gasit pastrate foarte bine obiecte de ceramica si de cult care ne vorbesc despre un obicei care pe mine m-a dat pe spate: ritualul sacrificiilor umane!!!

Cadrul in care se petreceau arata cam asa: se pare ca persoanele care urmau sa fie sacrificate treceau mai intai pe la ‘curranderas’ (un fel de preotese-vrajitoare)  care ii pregateau de moarte dandu-le sa consume mescalina. (cu alte cuvinte ii drogau bine de tot si astfel -poate- le dadeau curajul necesar acceptarii sacrificului)(p.s. mescalina- cactusul numit San Pedro- substanta halucinogena. Denumit astfel pentru ca se considera ca ‘asa cum Sf Petru (alias San Pedro) detine cheile cerului si cheile portilor ce duc spre o alta dimensiune- la fel si consumarea acestui cactus te duce catre o alta dimensiune- sacra- superioara).  Apoi sangele era inmanat de catre ‘preot’ in pocale catre un mare conducator. Incercau sa imbuneze idolii lor..dar ce idoli aveau? Asta nu se stie inca… Cui se inchinau? Cine erau zeitatile pe jumatate om- pe jumatate animal; ori cele ale caror trasaturi par venite dintr-o alta lume? Cum au ajuns sa deseneze acele chipuri nepamentesti- erau oare atat de imaginativi…sau vazusera si desenau ce vazusera..? Si..daca e asa..ce vazusera??

Ia vedeti aici:

Si…mi-am adus aminte si de Apocalypto…. care mi-a placut de am murit. (dar am inviat apoi… )

Happy!!!

Sunt super happy!!! Mi-am taiat vreo 3 degete, dar am reusit sa ma folosesc de setul de daltzi si sa ‘nasc’ pe ramele de lemn exact ceea ce-mi doream!!! Nu e perfect, dar este cu muuulta truda si muuult drag…

Asa ca am un final de zi bun! Am trudit de mama focului la ele cu un zambet pana la urechi…si cand le-am vazut gata si cu foto puse in ele…am aprins tigara si am respirat usurata!!

Ah! Sa nu uit! Tot azi mi-am promis sa iau cu mine mereu aparatul foto. Am vazut pe drumul spre casa niste chestii bestiale si asa am regretat ca nu port aparatul cu mine!!!….

Si..inca: mi-am facut si mie un cadou. Se cheama “Jurnal pe motocicleta” Ernesto Che Guevara…m-am apucat deja de ea… A fost ecranizata de Universal Studio, in regia lui Walter Salles (“Diarios de motocicleta”) si a luat si un Oscar in 2005 pentru coloana sonora. A luat si premiul Bafta pentru cel mai bun film intr-o limba straina. Mi-as cam vrea si filmul…poate-l gasesc pe undeva…Sper!!

Si..desigur..am visat la COsta Rica mea….

O bucata de suflet mi-a ramas acolo. Cand m-am intors i-am spus lui A.:  ’Niciodata lucrurile nu vor mai fi la fel pentru mine, dupa asta”…si habar nu aveam cat adevar contine ce spuneam…