Draga prietene,

Stiu ca nu ti-am mai scris demult si poate-ai asteptat vesti de la mine. Ma gandesc ca tacerea mea te-a facut sa nu mai apari in vizita -in ultima vreme. Am inteles, din ultimul tau mesaj, ca oamenii ti-au vorbit de rau Bucuresti-ul si de aceea eviti sa mai treci pe aici. Dar sa stii ca oamenii aia sunt mincinosi, orasul este atat de frumos!!! O fi el predominant cenusiu si plin de betoane oribil imbinate, dar e frumos, mah! Sunt atatea cladiri care stau gata-gata sa cada, dar au fost tare frumoase si celebre candva, stiu eu…dadada…le-am vazut eu in albumele despre “Bucurestiul de-altadata”! Si cine-a zis ca n-avem spatii libere si de recreere a fost rautacios, cum sa n-avem: pai toate astea devenite campingul cutiilor de carton ale homless-ilor ce sunt? Nu-s spatiile pentru recreere? Si sa nu mai aud ca n-avem verde in oras, ca nu-s plante destule, ca e poluare: pai toate buruienile astea care cresc napadind terenurile virane, ce-s? Nu-s psatii verzi?! Eh…sigur, cresc mai greut printre gunoaiele aruncate de-a valma pe terenuri, dar cresc, da??!!

Ah! Si avem si animale: caini care umbla fericiti cu sau fara covrigi in coada. Mai avem si aurolaci sinucigasi la semafoare. Iar oamenii care merg pe strazi au asa o expresie pe chipuri…de..implinire..de multumire…de..cum sa zic?…de fericire, dom’le, ce mai! Wow! Sa nu uit: cred ca suntem si destepti si cititi cu totii. Nu ca am putea toti sa purtam un dialog cu Patapievici, dar macar asa…ceva cultura generala avem. Uite, de exemplu, sunt sigura ca am vazut azi un nene care are cunostinte medicale profunde: el stie ca daca te abtii de la unele porniri naturale/firesti -poti sa ai probleme cu rinichii. Si de aceaa, la 9am, in mijloc de Mic Paris, se sprijinea de-un stalp si facea pipi. Dar zau ca o facea cu mare demnitate! Oho-ho..si cata demnitate!!

Ce spuneam? A, da! Avem un oras frumos, prietene, zau asa! Are salba de margele si cercei si rade cu gropile pana la urechi. Si acum e si mai frumos, pentru ca este tot gatit si impodobit .Cu panouri electorale. Cat cuprinde. Peste tot. Unde nici cu gandul nu gandesti. La tot pasul iti zambesc si-ti dau cu sloganu’n cap [b]Basesti[/b], [b]Antonesti[/b], [b]Opresti[/b], [b]Geoane[/b] (sau [b]Geoani[/b]?)..mai mici, mai mari, mai batuti de vant, mai murati de ploaie, dupa vremuri-dupa posibilitati. Nu numai ca-ti zambesc tie, cel care treci (uneori cu teama justificata) pe sub ei, dar am vazut ce n-a vazut Parisul: Antonescu si Basescu isi zambeau gales unul altuia de pe doua trotuare alaturate. Asta da fericire generala!

Iar eu ma consider o mare norocoasa sa traiesc in orasul asta. Mai ales azi, cand un aurolac si-a lipit fata jegoasa si mucioasa de geamul meu de mi-a venit sa deschid cu viteza usa si sa-l pocnesc drept in fata. Mi-a fost frica sa nu se indoaie tabla, ca doar stii ce masina am, iar el parea ca ar avea capul destul de tare…  [confusedbz0.gif] Asa ca mi-am ignorat senzatia de voma, mi-am intors privirea si m-am concentrat pe domnul din statia de autobuz. Sa tot aibe vreo 70 ani, foarte dragut, foarte elegant: costum, pardesiu, palarie si un buchet de crizanteme galbene in mana. Undeva o femeie se va bucura in scurt timp.

La benzinarie un nene sare repede sa-mi puna benzina si imi sterge si geamurile proaspat balite de plodul de la semafor. Cand ii multumesc –imi raspunde zambind. Sta-n frig, probabil are un salariu de rahat si –totusi- mai zambeste. Zambetul lui incerc sa mi-l amintesc si cand, la o strada mai incolo, dau intr-o groapa nesemnalizata..gata sa-mi rup masina si gatul deodata cu ea.

Dar, zau, e bine! Uite ..tocmai am citit in Ziarul Financiar ca reincepe vremea achizitiilor de terenuri si a constructiilor in Bucuresti; mai aflu si ca s-ar putea sa nu mai avem specialisti in ortopedie pediatrica (dar ce-i grav in asta, abia ne putem duce copiii sa vada si ei tari straine..Aaaaa…da, daca avem bani. Daca nu, lasa, ce le trebuie lor mers pe jos??!!) Si, sa nu uit, am auzit ca azi se inaugureaza inca un Mall pe B-dul Timisoara. Ei, vezi, spune tu ca nu-i bine!

Asa ca eu te astept. Sa ne plimbam impreuna pe strazi. Si sa fredonam impreuna, ca pe vremuri:

Cu drag,

EU.

“Eu si Kaminski “- Daniel Kehlmann (Editura Humanitas, 2009)

Cartea se doreste a fi o satira a doua lumi: pe de o parte cea a artistilor, pe de alta parte cea a jurnalistilor -care se hranesc din intamplarile vietii primilor mentionati- si, intr-o oarecare masura, chiar reuseste sa fie asta.

Kaminski, ultimul discipol al lui Matisse, reprezinta prima lume. Batran, orb, foarte bolnav, iesit demult din gratiile presei de specialitate, criticat pentru stilul in care a pictat utimele panze, mai apoi uitat cu desavarsire.

Sebastian Zöllner este un jurnalist/critic de arta mediocru si cu o mare intentie de parvenire. Are impresia ca a gasit calea spre celebritate: va scrie biografia lui Manuel Kaminski, va astepta ca acesta sa moara (nutreste speranta cinica a unei asteptari scurte, data fiind starea de sanatate a pictorului..) si va publica respectiva carte. Cei doi ajung in ipostaza de a intreprinde o calatorie impreuna. Iar finalul acestei calatorii nu va fi nimic altceva decat inceputul a doua noi calatorii, pentru fiecare dintre cele doua personaje. Unul dintre ei va renunta la ochelarii de orb si va urca la volanul unei masini… celalalt va arunca toate materialele stranse despre artrist si va renunta la idee de a scrie biografia care urma sa-i aduca celebritatea.

Ca stil nu m-a impresionat. Ca subiect este-insa- generoasa si ofera acest final surprinzator. Fara a fi o fresca a celor doua lumi, cartea vine cu instantanee amuzante din ambele. Seamana mai degraba cu un scenariu de film, iar acesta nu va intarzia sa apara: Wolfgang Becker(cel care a regizat si Good Bye Lenin!) a inceput deja filmarile pentru acest film. Aparitia lui este anuntata in 2010. Un film pe care nu-l voi rata!

Pola X (1999)- filmul lui Leos Carax. ( Les Amants du Pont-Neuf este tot al lui)
Leos Carax este “vinovat” nu doar de regie ci si de scenariul filmului. Exact ca si in cazul Les Amants.
Dupa ce le-am vazut pe amandoua ce pot sa va spun este ca dpdv regizoral omul este atins de “microbul” genialitatii.
Apoi …am certitudinea ca Leos Carax este puternic atras de lumea celor din “afara” societatii, altfel n-ar putea sa nasca din scriere/regie personaje atat de complexe, constructii de intamplari iesite din comun..toate amestecate intr-o promiscuitate fara egal. Un menage a trois pe care-l intuim …in care doi din cei trei sunt fiu si mama, o posibila viitoare casatorie intre el si verisoara lui, o sora semisalbatica si needucata care apare din neant si-si spune povestea intr-o padure in miez de noapte…
Mama, Catherine Deneuve. Fiul, Pierre -Guillaume Depardieu. Sora, Isabelle, o femeie cu un chip extraordinar de expresiv si de o frumusete stranie – Yekaterina Golubeva.
Pierre lasa in urma castelul din Normandia -unde traise pana atunci- si pleaca in Paris cu Isabelle. Aici va ajunge intr-un grup din marginea societatii pariziene, un grup care este in mod evident in afara legii.  Si situatiile nu se opresc aici…
Dar n-am sa va povestesc filmul. Povestit ar putea sa para doar o imbarligatura de relatii, stranii si greu de inteles/acceptat.. Dar il recomand cu mare drag!!

Iar muzichia serii, de data asta fara prea multe vorbe, este asta:

Azi noapte am visat genul ala de vis din care nu-ti amintesti dimineata mare lucru, doar un detaliu mic..Si detaliul este ca ma duceam (sau mi se spunea sa ma duc) la biserica, la maslu. E ciudat sa visez asta..in primul rand pentru ca eu -recunosc- pun piciorul foarte rar spre deloc in biserica….si pentru ca habar n-am ce-i ala Maslu…

Asa ca m-am apucat sa caut pe net despre asta..in incercarea de-a pricepe daca  e vreun mesaj in vis…Al cui? De ce? Ce vrea sa-mi spuna? Am gasit aici:

http://biserica.org/ro/viataduhovniceasca/ghidpastoral/maslu.htm

Mi-am amintit cum- acum vreo doi ani- intr-o perioada super nashpa din viata mea am visat ca statea pe marginea patului unde dormeam o forma de lumina care-mi spunea “Stai linistita, o sa fie bine”. Si senzatia -la trezire- ca a fost cineva in camera mea.  Si linistea simitita apoi.

Mi-am mai amintit si alte vise din gama asta..pe care..mai bine ma abtin sa vi le spun…

Pentru o fiinta non-religioasa, non-bisericoasa, dar extrem de curioasa in a intelege tot ce i se intampla…visele astea nasc intrebari intotdeauna.

Acum fix o saptamana plecam spre mare.  Las doar o fotografie cu rasaritul unei dimineti de sambata, din dragul meu 2 Mai.  Nicio vorba in plus, nicio poveste in plus. Chiar daca le port in mine. Cineva imi spunea de curand “amintirile ni le facem noi”. Well…cam da…

Luni imi vine tot maretul “top-management” inapoi la munca. Unii dupa cate-o luna de vacanta (ca, deh, asa e filmul cand esti grec…), altii sunt noi-nouti… altii…

De cand lucrez aici is ca aia mici: pentru mine la 1 septembrie reincepe “scoala”. Ba chiar intru direct in extemporale si teze!   Si daca, pe vremurile scolii, la 15 septembrie eram super happy…acum..nu e cazul.

Starea mea?? Cam asta:

Am adunat in timp tot felul de ziare, reviste, articole scrise de/ despre vreun cunoscut de-al meu. Asta inseamna ca le am si pe cele care fac referire la mine. Sau pe cele care-mi apartin.

Da, da…eram framantata de talente literar artistice pe vremurile copilariei. Eram in cerc de poezie, in grup de chitara. Poezie n-am mai scris de ceva vreme…chitara zace intr-un colt de camera.. Cam asa ma tin eu de pasiunile copilariei…

Dar azi am gasit o revista de prin 1985 in care mi-e publicata o poezie. Si..stiti ceva…am murit de ras..intrebadu-ma “Da’ ce-a vrut, frate, sa zica poetul?”. Eram prea adanca pentru cei 11 ani de atunci, zau!!

“Pune copile capul pe perna si dormi linistit

Azi vei visa un camp

cu flori ce picura din degetele tale

si-un cer plin de stele

rasarite din albastrul ochilor tai

Eu voi veghea la somnul tau.

Acum copilaria ta va inflori

si nimeni nu-i va opri deschidere petalelor”

Eram clasa a-V-a!!! Imi amintesc exact cum aratam pe vremea aia, ba chiar ma vad mergand si facand ceea ce faceam atunci.  Ca si cum, de aici, din locul unde stau acum ..privesc un film… Eu sunt ea? Ea sunt eu?

Sa vedeti cum suna ce-a iesit din mine in ultimii ani?

Ciocănitori pe venele mele, abia mai tîrziu am aflat că dacă ele nu treceau pe-acolo n-aş fi învatat să-mi cresc frunzele şi să-mi pocnesc florile. N-aş fi putut să mă cresc pe de-a-ntregul dacă nu-mi scobeau cu ciocuri hulpave pe dinăuntru.

Şi totuşi mi-aş fi dorit să-mi fie pădurarul alături, să-mi spună că deşi mă duc catre-albastru nu-l voi putea ajunge cu fruntea, că răsucirile sunt fireşti şi nu trebuie sa doara atîta…

Nu ştiai tu

Cum mă durea cînd mi se cojea pe tot corpul pielea..

cineva a zis că şerpeşte

să mă tîrăsc de mîine,

cineva a zis că-i de la soare

să stau în departe şi întuneric.

Dar eu ştiam

că-i lipsesc degetele să-i deseneze hărţi

fără de puncte cardinale

şi priveam cu foame

în tramvaie palmele prinse de bară.

Lumea mea devenită pădure de mîini..

şi pielea-mi devenea transparentă,

venele desenau pe ea

fluturi care n-aveau vreodată să-nveţe zborul.

Cand veneai acasa faceam febra de cate ori palmele-ti incepeau sa framante lutul si sa nasca forme, te uitai la mine si nu pricepeai nimic, imi aduceai ceaiul si-mi spuneai sa am mai mare grija de mine sa nu mai racesc atat de usor. Ma uitam la tine si nu mai stiam cum sa te strig si nu mai stiam sa te strig si oricum nu te doreai strigat.

Mi-am reamintit zilele trecute ca n-am mai dat pe aici de-o vreme.

Foarte multe s-au intamplat.  Despre unele se poate scrie.. despre altele nu… dar pe toate le port in suflet cu mirarea celui care invata sa ia exact ceea ce-i vine, atat cat ii vine.

Cineva imi spunea zilele trecute ca nu ni se da niciodata mai mult decat am putea duce.  Si probabil exact asa este. Asa ca sunt sigura ca aceste intamplari de acum, fie ele din gama zambete/bucurie sau tristete/bazaiala….sunt exact ceea ce trebuia sa se intample.

E magulitor sa intelegi ca insemni “ceva” in viata cuiva. Daca sunt chiar mai multi oameni care iti transmit asta (fie ca o fac cuvintind, fie ca o fac privind, fie ca o fac traind pur si simplu cateva intamplari cu tine) intr-un moment in care chiar necesiti sa stii acest lucru…well…atunci esti chiar norocos. Eu cred ca sunt norocoasa. Exista cativa oameni prin preajma mea pentru care stiu ca “insemn ceva”. Si asta-mi face cald pe dinauntru si zambet si liniste. DA, mi-e important sa stiu asta. Totdeauna mi-a fost. Nu-mi trebuie “la schimb” nimic…dar daca primesc..ce frumos e!

Iar daca nu primesc (desi, poate, mi-as dori) am invatat sa NU CER! Si chiar ma bucur ca am invatat asta! Pentru ca ..finally…nimic nu ni se cuvine pe lumea asta.. Asa ca…daca e, e….daca nu, inseamna ca nu trebuie sa fie. Zbaterile in situatii de genul asta sunt inutile si consumatoare majore de energie. N-au sens. Nu totu-i batalie pe pamantul asta.

Si el a ramas!!!!!!!

Nu stiu daca oamenii care plutesc intre cele doua lumi..una a luminii, alta a intunericului..aud ceva. Nu stiu daca simt  gandurile celor din jur. Nu stiu, in fapt, nimic …si poate tocmai asta ma sperie atat de adanc. In momente din astea mi-as dori sa fiu credincioasa in sensul clasic al cuvantului:  sa gasesc linistea in ideea ca “Asa vrea Dumnezeu”. Nu sunt!

Esti prins de niste aparate..undeva intr-un spital.

Incerc sa-ti transmit gandurile alea pe care le tot aveai in ultima vreme, cele despre care tot vorbeam:  despre “cum rezisti” la batalia crancena care era viata ta de cateva luni…Asa ca iti vorbesc despre visul tau de-a pleca intr-o zi cu  cortul, despre focul din fata lui, despre tara aceea indepartata si indragita si de tine, despre telefonul la care ti-am dat-o pe Alina sa vorbiti si vorbele tale “ma tine-n viata si ma lupt pt ca vreau sa mai vad macar o data locul ala” . Si-ti mai vorbesc despre Castaneda..si al lui luptator. .si despre Papillon si scena aia din film cand, inchis in bezna totala in celula lui, gaseste singura crapatura din tavan pe unde intra un strop de lumina: de ea se prinde, prin ea rezista.  Si-ti spun ca esti un luptator..si sper sa ma auzi.. sa ma simti..cumva.. Gaseste si tu, cumva, lumina! Si prinde-te de ea!!

Noi doi.. ca iubiti ..am esuat lamentabil.  Ca prieteni, ca oameni, am avut mereu acel “ceva” in comunicare..feelingurile alea..mai stii..cand puneam mana pe telefon sa te sun..ma sunai; ne trimiteam mesaje in paralel; ma gandeam la tine si ma sunai in secunda doi.  Simte si acum gandul…si ramai in lumina, dragul meu prieten…Pentru ca mai ai inca lucruri de facut pe pamantul asta..pentru ca sunt nenumarati oameni care te vor aici facand lucrurile alea pe care le faci cel mai bine..si despre care mereu ai stiut ca-s iubirea ta reala..”cum nicio femeie n-am stiut sa iubesc”.

RAMAI!!

Daca ma auzi, ramai!

Unul dintre lucrurile care nu-mi plac la mine- este sa fiu mediocra.  Nu stiu de unde/cand car chestia asta cu mine…din copilarie?? Imi aduc aminte ca atunci cand nu eram “prima” intr-un lucru pe care-l faceam eram foarte suparata pe mine.  Ai mei au fost stilul de parinti super lejeri..nu au facut niciodata presiuni pentru note sau premii…asa ca de aceasta competitie a mea cu mine si cu restul lumii…nu ei se fac “vinovati”.  Si totusi mereu a fost asa.. Ma duceam la olimpiade numai daca stiam (simteam, si simteam bine..cand simteam..) ca ies foarte bine! Am dat la cel mai bun liceu numai pentru ca am simtit ca voi intra fara probleme, iar cand nota mea de admitere la romana a fost mediocra m-am simtit umilita..si furioasa pe mine.  Am carat cu mine acest stil..in timp..si este unul din motivele pentru care nu mi-am facut niciodata “meseria” de baza. Nu am facut programare- pentru ca am considerat ca as fi un programator mediocru si asta n-as fi suportat. Mi-am ales un job pe care-l simt aproape de ceea ce sunt si in zona in care stiu ca fac foarte bine lucrurile.

Asa am functionat..asa mai functionez si acum…

Uneori asta duce la ratarea unor posibilitati- pentru ca mi le refuz din start..avand impresia (si poate nu e mereu cea buna!) ca nu le-as face la nivelul necesar mie.

Nu stiu ce si cui trebuia sa demonstrez..uneori ma gandesc ca are legatura cu faptul ca eram “aia mica a familiei” si aveam in permanenta nevoie de atentie.. (poate nu era suficienta??)… naiba stie!! Cert este ca acest simt al competitiei (cu mine insami?) m-a adus intr-un punct in care cateodata exagerez in limitele pe care mi le intind mie insami, in targeturile pe care mi le propun. Ma transform intr-o fiinta care cere prea mult de la ea, duc catre perfectionism ceea ce fac.  In tot ceea ce fac. Iar daca asta nu iese asa..ei bine..atunci e nasol. Pentru ca intru in niste tripuri aiurea. Imi amplific esecul in cap, ba chiar exista tendinta sa-l “intind” si peste zone care nu au legatura cu respectivul esec. Prin urmare trec din starea de enervare pe mine -intr-una mai rea- de turteala si de “sunt varza”.  Daca esecul respectiv vine si pe fondul unei stari deja subrede…e nashpa!!! Well..da…numai echilibrata nu sunt!!

Iar aseara am fost invitata intr-o emisune unde m-am produs nu mediocru ci sub mediocru! Sa va spun cam ce stare e acum in borcan la mine??!! Mai bine nu!

Ne auzim cand ies din ea.  Din fericire ies destul de repede si cu forte proprii. Ceea ce inseamna ca mai am o sansa ..eu cu mine..in procesul de impacare cu ceea ce sunt/nu sunt.

SPER!