Hoinareli albastre cu miros de scortisoara si portocala
Acum fix o saptamana plecam spre mare. Las doar o fotografie cu rasaritul unei dimineti de sambata, din dragul meu 2 Mai. Nicio vorba in plus, nicio poveste in plus. Chiar daca le port in mine. Cineva imi spunea de curand “amintirile ni le facem noi”. Well…cam da…
Final de an. Ultima zi. Bilanturi? Linii pe care le tragem? Faceti din astea?
Iata ca am si eu momentul meu in noaptea asta- penultima din an, nu-i asa?, in care ma uit peste umar, in spate, catre ce-mi trecea prin cap anul trecut “pe vremea asta” (ce cliseu…)
Ascult “Stranger in the night” din filmul de pe Cinemax2..si stiu ca anul trecut singurul lucru pe care-mi propuneam sa-l fac in 2008 era sa ajung in Costa Rica. Credeam ca voi pleca voluntar, am plecat altfel, mult mai frumos is mult mai intreg, chiar daca pentru mai putin timp decat imi propusesem.
Asta gandeam in decembrie 2007, un final de an in care am fost extrem de turtita si-n care aceasta idee ma ajuta sa mai cred ca mai pot visa. Un decembrie care, desi plin de turteala, mi-a adus in viata pe Elena si pe Alina. Din casa unde locuiesc ele va scriu acum. 
Asadar…iata ca mi-a adus intamplari frumoase acest 2008, oameni frumosi si pentru asta am chef sa zambesc si sa multumesc.
Sa-i multumesc lui Rux, care mi-a spus intr-un final de 2007 “Am cunsocut o tipa care vrea si ea sa plece in America Latina” si care m-a adus in casa asta; Elenei- care a reusit sa-mi dea curaj in lunile cu intamplari grele ale acestei veri; Alinei -care a trait povestea voluntariatului si a impartit-o si cu noi.
Sa-i multumesc lui Adrian care a spus intr-un februarie 2008 “Mergem” si care a mers.
Sa-i multumesc lui Alex, care mi-a facut zilele trecute una din cele mai frumoase urari pentru anul ce vine “Sa razi mult si sa iti implinesti toate visele pe care, pana acum, ti-a fost frica sa le implinesti si sa te duci in toate locurile alea pe care vrei sa le vezi”.
Si…nu in ultimul rand…sa-i multumesc Celui Care Vegheaza asupra noastra ca mi-a dat oameni frumosi si calzi in jur si ca mi-a oferit aceste daruri de intamplari fericite. Ce va mai fi? Cine va mai fi? Cine va ramane? Ce va mai ramane? Cine apare? Nu se stie…
Adorm in aceasta noapte cu Costa Rica lipita de suflet. Starea pe care mi-o da acea intamplare, “acel cadou pe care ni l-a facut viata” este un amestec de bucurie si de tristete. Zambete impletie cu lacrimi. Goluri in stomac. Minte golita de orice gand. Am venit de 10 luni inapoi, dar n-am venit de tot. O parte din mine a ramas acolo si e departe de cea care scrie acum; o parte din mine s-a intors aici si-si traieste bucata asta de viata si nu isi aminteste sa fi fost vreodata acolo. Impartita in doua imi spun ca toate au un rost si ca nimic nu se-ntampla degeaba.
Si-apoi am sa adorm. Decisa sa reinvat deschiderea. Sa ma las sa simt. Orice va fi de simtit. Daca va fi. Dorinta pentru 2009.
(voce interioara: ai grija ce-ti doresti pentru ca s-ar putea sa se intample!)
Si iata ca e iarasi luni…si asta inseamna birou, mailuri, telefoane..toata salata verde a unei zile de lucru..normale..(sper sa fie macar normala, ca n-am chef de surprize..)
Ce-am mai facut intre timp…??..in acest luung timp in care nu prea am mai scris p-aici…
Printre altele am fost la un fel de team building…de fapt e vorba doar de-o iesire cu colegii la Unirea, la Metropolis, biliard, pizza, socializare udata tequila 
Asta pe vineri seara. Asadar, dupa toate aceste tequile -am lasat masina acolo in ideea ca, la bafta mea, sigur m-ar fi oprit vreun politai sa-mi bage fiola-n bot. Asa ca..sambata pe la pranz mi-am miscat fundu’ pan’ la Unirea sa-mi ridic pe albastrica. Cum 124 (autobuzul) ajunge la Unirea, cum eu stau aproape de o statie de-a lui..decid sa-l folosesc ca mijloc de transport pana acolo. Si uite-asa am descoperit ca exista un sistem care mi s-a parut beton: pe un ecran iti afiseaza ruta autobuzului si statia si ora estimata cand ajunge in statia “x”.. Mai mult: inainte sa ajunga in statia urmatoare pe ecran apar marcate strazile (amplasare si denumire) care se afla in jurul statiei. Asa ca, daca esti in autobuz si vrei sa ajungi la adresa “x” trebuie doar sa te holbezi la ecran.. Cu alte cuvinte pe 124 avea sistem de navigatie!!! Mi s-a parut cool! Super. Mi-a placut sa ma dau cu autobuzul..era sambata ..era liber..si mai aflam si eu cum se cheama strazile din vecinatatea mea . Cu siguranta chestia asta exista demuuuuult..si eu ma minunez de ea de parca am gasit apa calda… dar, nah, muiere care nu circula cu RATB-ul nu aveam cum altfel afla de ea….
Daca tot mi-am recuperat masinuta…am bagat si o Cora…am bagat si-un mall in Baneasa…si apoi un mall de vitan…si uite-asa..m-am ales cu niste “trente” utile, desigur, dar care nu mi-au schimbat starea din proasta in buna.. Stiam eu ca la mine asta cu terapia prin cumparaturi nu functioneaza!!! 
Lucrurile razna din viata mea nu se-ndreapta daca-mi iau 5 perechi de pantofi sau 10 bluze de la Zara. Ba, mai rau, am descoperit ca din cauza ca a trebuit sa ma invart in locuri aglomerate ..m-au luat si mai rau jalea si dorul de duca… Voi ati vazut cate toape sunt in malluri mai ales in week end? Voi ati vazut ce haine poarta? Ati vazut cum fac ele botic..si zic “fata” cu buzele tuguiate? (Asta in cazul fericit. In cazul nefericit le poti auzi cu “fai” sau..mai rau..”fa”).. Doamne..uitasem!!!!
Dar, totusi, cat detest eu mallul… trecand pe la Starbucks mi s-a facut dor de cafelele baute cu un prieten drag pe-acolo.. Sau de o seara cu film..pe-acolo.. Deocamdata el are o situatie urata dpdv sanatate…asa ca nu mergem nicaieri…
Mda..am sarit de la una la alta..cam la fel cum imi zboara gandurile prin creerashi…
Iar acum..pen’ ca-mi arde buza dupa “tutiun” ma duc sa bag una mica.. Pachetul asta n-are poza, slava cerului!!!
Daca Alina nu mai scrie nimic pe blog…atunci o sa scriu eu despre ea
Asta pentru ca intr-o mica-mica-mica masura traiesc si eu prin ea ceea ce mai traieste pe acolo…cu speranta ca voi face si eu pasii necesari..Candva…
Ma intreb uneori cum se va readapta la ceea ce se numeste “normal life” cand se va intoarce in tara? Are 6 luni de cand e plecata. A lucrat cu kinderii in Costa Rica, apoi a stat 1 luna in USA, apoi a plecat in Caracas- unde a ramas o luna (si unde si-a facut si ceva cursuri de spaniola), apoi a ajuns in Rio- Brazilia de unde sambata trebuia sa plece inapoi in Costa Rica si de acolo..in cateva zile inapoi in Romania….
Cu ceva probleme in aeroport - n-a reusit sa plece sambata- ci ieri abia. (s-a trezit ca nu avea nu’s ce hartie referitoare la vaccin de febra galbena, asadar aviz amatorilor: cine se duce in Brazilia sa stie ca are nevoie de aceste vaccinari)
Sper ca s-a bucurat de fiecare secunda “out of the cage”, unde prin cusca ma refer la ceea ce se numeste viata normala.. Sper ca a tras cu cat mai multa forta in plamani aerul de acolo, sper ca a zambit mult si ca isi va aminti tot. Sper…hm…egoista din mine spera sa vina cu povesti frumoase inapoi, sa ma hranesc si eu putin din ele, pentru ca mi-e gatul ars de sete de povesti…
Sunt intr-o stare ciudata, e un moment dificil din viata-mi… si nu ma simt in stare de decizii destepte, ori de decizii in general…Sunt si foarte trista pentru ca imi dau seama cu o luciditate crancena ca anumite lucruri nu se vor mai putea intampla niciodata.
Dar uneori.. (ACUM, de exemplu..) am cate un mic moment in care am cate-un flash din locul acela atat de drag…ori cu cate-o intamplare traita acolo in februarie…si emotia este atat de puternica incat ma-ndoaie pe din doua! O scena scurta, ori un cuvant, un miros pe care parca-l si simt, o imagine scurta din fuga masinii, un zambet..ceva mic si aparent neinsemnat care-mi umple sufletul de caldura si ochii de apa.
Si.. exista un om caruia trebuie sa-i multumesc ca m-a facut sa cred ca se poate, ca mi-a aratat ca se poate, ca m-a facut sa inteleg ca niciun loc de pe pamantul asta nu e suficient de departe incat sa nu-l poti atinge, ca niciun vis nu e imposibil de realizat daca il visezi cu adevarat… Si-i multumesc pentru faptul ca mi-a aratat ca usita de la colivia mea se poate deschide, acesta a fost marele lui dar pentru mine.
Iar dupa ce-i multumesc in gand, ma rog, tot in gand, sa primeasca un cadou la fel de frumos.
P.S.
Si, indiferent daca emotia viscerala pe care o simt acum este tristete sau bucurie….ea e dovada suprema a faptului ca TRAIESC!
La originea acestui blog a fost o joaca de-a jurnalul, asa cum il tineam cand eram mica si, mai incolo , catre adolescenta. Sa ma joc de-a mine, sa ma joc de-a scrisul intr-un loc unde nimeni nu are habar cine sunt. Fara a mi se cunoaste identitatea, exprimarea a ceea ce-mi bantuie prin creerashi era cu siguranta departe de a fi supusa vreunei posibile inconstiente cenzuri. Intre timp mai bantuie pe aici si oameni care ma stiu, dar aceasta decizie de a scrie ce am chef/cand ma chef nu s-a schimbat.
Pentru ca ideea de jurnal a nascut blogul si pentru ca m-a lovit acest dor de copilarie si pentru ca mi-am adus aminte ca undeva, in casa asta, zacea o cutie cu ‘chestii’ din trecut…am deschis-o adineauri. Si..wow!!! am gasit jurnalele din scoala generala si cele de dupa..Nu mai stiu cand si ce m-a facut sa ma opresc din a tine un jurnal. Cred ca m-am oprit cand m-am maritat dar nu sunt inca sigura. Cand am divortat nu m-am reapucat sa-l tin..Oricum tocmai terminasem facultatea si nu mai aveam timp…Voi avea parte de-o seara cu lectura. Cred c-o sa savurez fiecare momentel! Sa nu mai pomenesc de faptul ca am gasit in cutie si: caiete de amintiri, oracole (le mai stiti?), vederi de 2lei (!!!) cu actori si cu muzicieni, surprizele Tipi-Tip (Dumnezeule, le mai aveam??!!), scrisori de la “iubitii” din copilarie-adolescenta, scrisori scrise de mine si nicicand trimise, un clasor cu timbre, decupaturi din ziar cu articole care habar n-am ce contin (dar voi afla!), biletele, flori presate, frunze uscate (vreo 3), desene, poezii proprii …Maaaaaaaaaama…un deliciu!! Nu-mi vine sa cred!!! E demential!!
Well..ma duc sa ma intalnesc cu mine.
Am facut acea scurta calatorie in satul bunicilor mei. A fost una dintre cele mai bune alegeri pe care le puteam face, chiar daca vremea s-a stricat duminica si am capiat de frig in curte- la gratare cu rubedenii pe care nu le-am mai vazut de 15 ani!!!
A fost superb! M-am intors de-acolo cu baterii incarcate si cu o stare de liniste si de bine incredibile!! M-am intors si cu vreo 100 de foto, plus inca tot pe-atatea facute de sora-mea. M-am intors fericita ca le-am facut o surpriza si o mare bucurie alor mei (care au plecat din Bucuresti sa stea acolo vreo 2 luni, sa scape de nebunia orasului), fericita ca am petrecut cu ei un week end intreg (asa cum n-am mai facut-o de foarte multa vreme).
Am avut noroc de vreme frumoasa sambata, asa ca dupa un drum cu masina de aproximativ 3 ore, am mers pe munte toti patru+ una bucata matusa si am facut pe jos peste 12 km. Genial cat au putut sa mearga oamenii astia (tatal meu are peste 70 ani!!!), in conditiile in care pe mine incepuse sa ma doara spatele de nu mai stiam de mine!!! Imi sunt tare dragi ei, mi-a fost tare drag locul ala care mi-era o mica imparatie pe cand aveam 5-6 ani. Le-am gasit la locul lor pe unele, pe altele in paragina (este o casa in care de ani de zile nu locuieste nimeni, doar mai trece cate unul din ei, cand vrea sa se spele pe creerashi), am ras si m-a amuzat teribil sa merg la wc-ul din fundul curtii ; sa aduc apa de la fantana; sa alerg in gradina din spatele casei; sa regasesc nucul, prunii, cotetul gainilor (fara gaini, insa); bucataria de vara cu soba unde statea bunica si facea mancare; masa mica si rotunda cu scaunasele minuscule ca din Alba ca Zapada; lada de zestre din lemn pictat a bunicii; patul cu tablii, prea scurt pentru mine cea de-acum (oamenii astia erau clar mici toti al intaltime!!! ); grajdul-si el gol acum; fanarul; butea in care se face tuica de pruna…Toate astea si inca un milion de lucrusoare mici au starnit mici zambete in mine. Emotii micute, calde, dragi.
Uitasem. Doamne, cat de multe uitasem! Am urcat pe munte si mi-am umplut ochii de verde si sufletul de portocaliu. Am mers in sat si mi-am adus aminte ca acolo toti oamenii se saluta, ca exista un mod caracteristic de dus prunele acasa …Cand eram mica radeam de mama care stia si ea sa ‘transporte’ in acest mod cosurile..si-i spuneam si eu si tata ca asta-i motivul pentru care tot neamul ei sunt oameni mici de inaltime! (Eu – care ma asemanam cu tata: inalti amandoi, el mai mult ca mine pe-atunci, eu mai mult ca el- acum…).
Am avut o placuta surpriza sa gasesc o femeie care torcea, cu un fus asa cum avea si bunica mea, un obicei vechi…dar inca pastrat pe-acolo. 
Am vorbit cu ea, mi-a spus ca “Oamenii au pierdut acest obicei, prefera sa cumpere ‘trentzele’ de vin si se vand in magazin -facute din tot felul de materiale nenaturale. Dar noi avem lana, ce sa-i facem? s-o aruncam??”.
I-a placut si a fost de acord sa ii fac foto, mi-a dat si adresa unde sa i-o trimit prin posta : un nume si satul de unde este- doua date suficiente de trecut pe plic pentru a face plicul sa-i parvina. Genial. Toti se stiu cu toti, unii cand ne salutam stiau ca suntem nepoatele lui ‘Onea lu’ Sontu’…wow! Asta era bunicul meu !!! :) Habar n-am de unde porecla asta, dar stiu ca pe vederile trimise cand eram copil asta scriam…si-i ajungeau intoteauna
Mi-a placut desenul de pe fus:
Mi-au placut merele insirate pe langa perete- de la bucataria de vara catre magazia de lemne
Si, da, am avut acel sentiment ca ma bucur ca m-am nascut in familia asta. Ca oamenii care-si au rol de mama si tata pentru mine sunt niste oameni care au crescut cultivandu-si valorile si respectul fata de oameni, bunul simt, decenta. Ca ni le-au transmis si mie si sora-mii. Ca am avut in ei modele de oameni care rezista zeci de ani impreuna si inca se mai privesc cu drag si inca mai merg de mana(chiar daca au si ei momentele in care se sacaie unul pe altul … si se mai si ciondanesc).
Ma uitam la ei si la locul ala si..mi-am dat seama -DIN NOU!- ca oamenii ca specie umana se schimba, se tocesc, se uratesc..si ca noi nu mai suntem ceea ce erau parintii sau buncii nostri. Ca noi nu mai avem nici rabdarea, nici respectul fata de ceilalti… Ca vietile noastre sunt cam tristute..si ca, in mare masura, noi suntem principalii responsabili pentru asta..
Si, da, mi-am dat iarasi seama ca despartirea mea de ei, daca va fi sa fie, va fi grea…
S-a dus… si de curand s-a facut anul de cand a plecat. Era mic- micdetot in sicriu (nici nu stiam ca oamenii se fac atat de mici!). Si ma uitam la el, si ma uitam si la prietenul drag cu care mersesem acolo..si vroiam sa-l pun sa-mi promita ca el nu va pleca asa…niciodata… Si-mi spuneam in continuu ca lui sigur ii e mai greu decat mie pentru ca erau prieteni…si incercam sa nu pic acolo, in holul de la Bulandra…
Si-mi aminteam vocea care mi-a insotit copilaria la Teleenciclopedia, vocea de dinainte sa devina chip, apoi chipul si “Meditatiile Ritei” la care am mers in primul an de facultate, si Pasarea Colibri, si “Sunt tanar, doamna, tanar!” … Si afara curgeau tone de apa din ceruri…si stateam intr-un intrand de la Bulandra …si ne uitam la cei care treceau pe trotuar..si ploua…si oamenii isi vedeau de drumurile lor..si ploua…Si m-am urcat apoi in masina..si am condus pana acasa, tulburata si mai singura ca altadata.
Pe acel prieten drag cu care mersesem acolo l-as fi tinut in seara aia, intr-o tacere deplina, doar de mana. Foarte strans, doar de mana!!! Insa mana lui, dimpreuna cu el, s-au dus in alt loc si n-au ramas cu mine.
Si mi s-a facut dor de Pittis: Ultima Scrisoare
Si dor si trist si dor…
….
Si, uneori, seara, ma gandesc ca nu vreau sa se duca nimeni din cei dragi…ca n-as putea sa mai..,dupa; si toate spaimele copilariei vin si-si fac de cap in creerashii mei (poate cam obositi)…
Ce mai zic ei…