Fost-am lele cat am fost…

Am adunat in timp tot felul de ziare, reviste, articole scrise de/ despre vreun cunoscut de-al meu. Asta inseamna ca le am si pe cele care fac referire la mine. Sau pe cele care-mi apartin.

Da, da…eram framantata de talente literar artistice pe vremurile copilariei. Eram in cerc de poezie, in grup de chitara. Poezie n-am mai scris de ceva vreme…chitara zace intr-un colt de camera.. Cam asa ma tin eu de pasiunile copilariei…

Dar azi am gasit o revista de prin 1985 in care mi-e publicata o poezie. Si..stiti ceva…am murit de ras..intrebadu-ma “Da’ ce-a vrut, frate, sa zica poetul?”. Eram prea adanca pentru cei 11 ani de atunci, zau!!

“Pune copile capul pe perna si dormi linistit

Azi vei visa un camp

cu flori ce picura din degetele tale

si-un cer plin de stele

rasarite din albastrul ochilor tai

Eu voi veghea la somnul tau.

Acum copilaria ta va inflori

si nimeni nu-i va opri deschidere petalelor”

Eram clasa a-V-a!!! Imi amintesc exact cum aratam pe vremea aia, ba chiar ma vad mergand si facand ceea ce faceam atunci.  Ca si cum, de aici, din locul unde stau acum ..privesc un film… Eu sunt ea? Ea sunt eu?

Sa vedeti cum suna ce-a iesit din mine in ultimii ani?

Ciocănitori pe venele mele, abia mai tîrziu am aflat că dacă ele nu treceau pe-acolo n-aş fi învatat să-mi cresc frunzele şi să-mi pocnesc florile. N-aş fi putut să mă cresc pe de-a-ntregul dacă nu-mi scobeau cu ciocuri hulpave pe dinăuntru.

Şi totuşi mi-aş fi dorit să-mi fie pădurarul alături, să-mi spună că deşi mă duc catre-albastru nu-l voi putea ajunge cu fruntea, că răsucirile sunt fireşti şi nu trebuie sa doara atîta…

Nu ştiai tu

Cum mă durea cînd mi se cojea pe tot corpul pielea..

cineva a zis că şerpeşte

să mă tîrăsc de mîine,

cineva a zis că-i de la soare

să stau în departe şi întuneric.

Dar eu ştiam

că-i lipsesc degetele să-i deseneze hărţi

fără de puncte cardinale

şi priveam cu foame

în tramvaie palmele prinse de bară.

Lumea mea devenită pădure de mîini..

şi pielea-mi devenea transparentă,

venele desenau pe ea

fluturi care n-aveau vreodată să-nveţe zborul.

Cand veneai acasa faceam febra de cate ori palmele-ti incepeau sa framante lutul si sa nasca forme, te uitai la mine si nu pricepeai nimic, imi aduceai ceaiul si-mi spuneai sa am mai mare grija de mine sa nu mai racesc atat de usor. Ma uitam la tine si nu mai stiam cum sa te strig si nu mai stiam sa te strig si oricum nu te doreai strigat.

Blogul Mariei

In sfarsit s-a urnit si maica-sa sa se ocupe de blogul copilului!

Il vedeti aici!

Asa, Eleno, da-i bataie la scris si astept sa completezi si cartea bebeului..ca si acolo ai ceva momente de trecut!!

Copiii din mine sunt atat de batrani!

E ceva ca un plans lung pe dinauntru. Ca o tanguiala prelunga. Copiii nu se mai joaca in mine. Nu mai sar coarda, nu mai deseneaza sotroane, nu se mai dau in leagane, nu mai inalta zmeie, nici macar nu-si mai julesc genunchii. Copiii din mine au devenit dubios de seriosi si nici macar nu mai chicotesc. Stau ca prostii cu genunchii prinsi la piept si cu ochii-n gol. Ochi care nu mai cauta nimic si spre niciunde.

Sunt copii batrani. Ii banuiesc bolnavi: au pielea palida si ochii incercanati. Respira greu si viseaza rau noaptea. Se trezesc speriati si cu dorinta de imbratisare. Se trezesc cu strigat de pasare impuscata in zbor.

De cate ori incearca sa se miste se gasesc intr-un labirint a carui iesire n-o mai vad. N-o mai afla. Obositi si speriati, cu buzele uscate de febrele dinauntru, se opresc din drum si nu mai stiu incotro s-o apuce.

Copiii din mine ar trebui sa fie -cumva- salvati.

Le-am dat mere coapte cu scortisoara si mi-au cerut cafea in loc. Le-am dat acadele spiralate in culori curcubeice, dar mi-au cerut tigari in schimb. Le-am dat limonada si au vrut vin.

Voi incerca sa le pun perfuzii cu muzica si cu lumina. Sper ca, de data asta, sa nu-si acopere ochii si urechile. Sper ca, de data asta, macar gura sa si-o lase libera si sa-i determin s acante. Ceva. Orice. Numai sa-nceteze cu acest vaiet prelung care ma cutremura in adancuri.

Jurnalele copilului “eu”.

La originea acestui blog a fost o joaca de-a jurnalul, asa cum il tineam cand eram mica si, mai incolo , catre adolescenta. Sa ma joc de-a mine, sa ma joc de-a scrisul intr-un loc unde nimeni nu are habar cine sunt. Fara a mi se cunoaste identitatea, exprimarea a ceea ce-mi bantuie prin creerashi era cu siguranta departe de a fi supusa vreunei posibile inconstiente cenzuri. Intre timp mai bantuie pe aici si oameni care ma stiu, dar aceasta decizie de a scrie ce am chef/cand ma chef nu s-a schimbat.

Pentru ca ideea de jurnal a nascut blogul si pentru ca m-a lovit acest dor de copilarie si pentru ca mi-am adus aminte ca undeva, in casa asta, zacea o cutie cu ‘chestii’ din trecut…am deschis-o adineauri. Si..wow!!! am gasit jurnalele din scoala generala si cele de dupa..Nu mai stiu cand si ce m-a facut sa ma opresc din a tine un jurnal. Cred ca m-am oprit cand m-am maritat dar nu sunt inca sigura. Cand am divortat nu m-am reapucat sa-l tin..Oricum tocmai terminasem facultatea si nu mai aveam timp…Voi avea parte de-o seara cu lectura. Cred c-o sa savurez fiecare momentel! Sa nu mai pomenesc de faptul ca am gasit in cutie si: caiete de amintiri, oracole (le mai stiti?), vederi de 2lei (!!!) cu actori si cu muzicieni, surprizele Tipi-Tip (Dumnezeule, le mai aveam??!!), scrisori de la “iubitii” din copilarie-adolescenta, scrisori scrise de mine si nicicand trimise, un clasor cu timbre, decupaturi din ziar cu articole care habar n-am ce contin (dar voi afla!), biletele, flori presate, frunze uscate (vreo 3), desene, poezii proprii …Maaaaaaaaaama…un deliciu!! Nu-mi vine sa cred!!! E demential!!

Well..ma duc sa ma intalnesc cu mine.

Soldatei cu cheita-n spate. Si dor.

Am avut azi ocazia- in cautarea unui cadou- sa merg pe jos, pana seara tarziu, cand s-au aprins luminile pe strazi si oamenii au inceput sa se rareasca.

Am trait un acut dor de copilarie, de septembrie cu inceput de scoala, de emotia primei zile de scoala dupa o vacanta de cateva luni, de emotia si asteptarea revederii colegilor.

Ma gandeam asa, aiurea, ca poate acest dor de copilarie care ma apuca in fiecare septembrie are legatura cu un fel de refuz al cresterii, un fel de “NU vreau sa fiu adult”… Mirosul de toamna, mirosul asta care-mi face narile sa framante in fiecare inceput de septembrie, culorile pe care le capata copacii, ochii mei cascati in sus catre ei, ochii mei infipti in cer, dorinta de a-mi tarsai picioarele prin gramezile de frunze, dorul de a ma arunca in ele inainte de a le da oamenii foc. Se mai fac focuri din mormanele de frunze? Eu n-am mai vazut de cand eram mica…Nu se mai fac sau am trecut prea in viteza pe langa ele si nu le-am mai observat eu? Am devenit atat de grabita ca nu le mai vad? Grabita sa ce? Sa-mi platesc facturile? Sa ajung in Gima pana nu-nchide? Sa mor???!!! Al naibii de tare ne grabim ca dementii catre moarte!

Nu vreau sa fiu mare!Nu vreau sa pierd lucrurile marunte din jur care ma pot bucura! Nu vreau sa ies de la birou seara si sa nu mai apuc sa traiesc aproape nimic altceva! Nu mai vreau oameni dementi in jurul meu, nu mai vreau oameni crizati in jurul meu, nu mai vreau isterici si nevrotici. Voua nu vi se pare cateodata ca lumea asta a luat-o complet razna, ca e prea mare graba, ca e prea putin timpul, ca..si ca..si iarasi ca..???!!!

Sau oi fi io vreo inadaptata..

 

p.s

Cand eram mica, ca orice copil bleg, imi doream sa ma fac mai repede mare! Nah ca s-a indeplinit dorinta mea! M-am trezit acolo unde vroiam asa de tare sa ajung. Si???!!!

Casa bunicilor

Cum se micsoreaza ziua, cum intru in impas: din nou am sentimentul ca NU AM TIMP sa fac mai nimic din cate as vrea sa fac intr-o zi…Daca plec tarziu de la job, chiar se duce naibii toata ziua AIUREA! DEGEABA! Nu raman cu nimic din ea. De vreo doua saptamani ajung acasa rupta de oboseala. Cu greu si rar mai bag cd-urile de spaniola, de citit n-am mai apucat, poate doar cate-o bucata de film sau ceva vorbe/vazuturi cu oameni…Si, ca sa fie tacamul complet, am o durere de cap de care nu mai reusesc sa mai scap. Am tratat-o si cu indiferenta si cu doze mari de Nurofen Forte…si degeaba. Ma trezesc cu ea si adorm cu ea. Ceea ce imi cam da o stare de iritare…

Asa ca, am luat decizia ca-n week end-ul asta sa merg intr-un sat din Valcea, la casa in care au trait bunicii mei (ei nu mai sunt demult), casa unde imi mai petreceam cand eram mica o bucatica de vacanta. Mi-e dor de locul ala, nu am mai fost de foooarte mult timp acolo si abia astept sa evadez dintre betoanele acestui Bucuresti imbacsit. Sa dorm in ‘odaie’ (=camera buna, camera in care erau cazati musafirii), sa ma duc sa iau apa de la fantana cu cumpana din capatul ulitei, sa ma plimb pe dealul unde-i nucul in care aveam leagan facut de tata (oare nucul ala mai e???), sa ma-ntorc cu bucati de lemn pe care sa ma joc apoi cu daltile de-a ‘micul sculptor’  , sa ma duc in ‘capul satului’ acolo unde incepe muntele, neatacat de turisti…sa ma bucur de salbaticiunea locului…MMMMM… Am un fel de emotii. Am un fel de dor. Am un fel de zambet.

Ce pacat ca ne traim vietile in asa viteza ca nu mai apucam sa ne bucuram de o multime de lucruri…..

Povestea Papusii PiPi

Papusa PiPi este cea din poza pe care-ati vazut-o mai devreme. E marioneta mea draga…si da, chiar asa o cheama! Daca m-a pacalit doamna aia care mi-a vandut-o, in Praga, va pacalesc si eu pe voi! Cert este ca am dat cautari pe google de mi-au iesit ochii din cap sa o gasesc..si nu am avut succes.

Pe ea am cumparat-o din Praga. Mi-a facut cu ochiul din maldarul de personaje celebre si n-am rezistat. Ma tot uitam la marionete, era ultima mea zi acolo, si vanzatoarea m-a intrebat: “Cati ani are copilul pentru care vreti sa cumparati? ca sa va recomand ceva.” si am ras..si i-am zis ” 32″.

Mi-a zis ca-i fetita PiPi “Cum, n-ai auzit de ea? E o poveste celebra!” (serios??) E o fetita care face mereu lucrurile pe dos, de la felul in care se imbraca ( o soseta de-o culoare, alta de alta culoare; o coada-n sus, alta-n jos..funde diferite..fara sa-i pese de normalitate). M-a dat gata. Am luat-o. Si azi ma uitam la ea si-mi spuneam: wow..ce bine semanam noi doua….

Doar ca eu M-AM TUNS! SCURT-SCURT-SCURT…

Asta ca sa nu mai avem dileme cu coditele…