Dor

Azi toata ziua am tanjit dupa CostaRica. Nu mi-a iesit din cap, am avut nshpe flashuri, ganduri, senzatii. Poate n-o sa mai ajung niciodata acolo. Nu stiu. Dar mi-e dor..si doare..(vorba unui cantec pe care nu-l suport, dar l-am citat)

Deschideti colivia! Vreau sa zbor!

Daca Alina nu mai scrie nimic pe blog…atunci o sa scriu eu despre ea

Asta pentru ca intr-o mica-mica-mica masura traiesc si eu prin ea ceea ce mai traieste pe acolo…cu speranta ca voi face si eu pasii necesari..Candva…

Ma intreb uneori cum se va readapta la ceea ce se numeste “normal life” cand se va intoarce in tara? Are 6 luni de cand e plecata. A lucrat cu kinderii in Costa Rica, apoi a stat 1 luna in USA, apoi a plecat in Caracas- unde a ramas o luna (si unde si-a facut si ceva cursuri de spaniola), apoi a ajuns in Rio- Brazilia de unde sambata trebuia sa plece inapoi in Costa Rica si de acolo..in cateva zile inapoi in Romania….

Cu ceva probleme in aeroport - n-a reusit sa plece sambata- ci ieri abia. (s-a trezit ca nu avea nu’s ce hartie referitoare la vaccin de febra galbena, asadar aviz amatorilor: cine se duce in Brazilia sa stie ca are nevoie de aceste vaccinari)

Sper ca s-a bucurat de fiecare secunda “out of the cage”, unde prin cusca ma refer la ceea ce se numeste viata normala.. Sper ca a tras cu cat mai multa forta in plamani aerul de acolo, sper ca a zambit mult si ca isi va aminti tot. Sper…hm…egoista din mine spera sa vina cu povesti frumoase inapoi, sa ma hranesc si eu putin din ele, pentru ca mi-e gatul ars de sete de povesti…

Sunt intr-o stare ciudata, e un moment dificil din viata-mi… si nu ma simt in stare de decizii destepte, ori de decizii in general…Sunt si foarte trista pentru ca imi dau seama cu o luciditate crancena ca anumite lucruri nu se vor mai putea intampla niciodata.

Dar uneori.. (ACUM, de exemplu..) am cate un mic moment in care am cate-un flash din locul acela atat de drag…ori cu cate-o intamplare traita acolo in februarie…si emotia este atat de puternica incat ma-ndoaie pe din doua! O scena scurta, ori un cuvant, un miros pe care parca-l si simt, o imagine scurta din fuga masinii, un zambet..ceva mic si aparent neinsemnat care-mi umple sufletul de caldura si ochii de apa.

Si.. exista un om caruia trebuie sa-i multumesc ca m-a facut sa cred ca se poate, ca mi-a aratat ca se poate, ca m-a facut sa inteleg ca niciun loc de pe pamantul asta nu e suficient de departe incat sa nu-l poti atinge, ca niciun vis nu e imposibil de realizat daca il visezi cu adevarat… Si-i multumesc pentru faptul ca mi-a aratat ca usita de la colivia mea se poate deschide, acesta a fost marele lui dar pentru mine.

Iar dupa ce-i multumesc in gand, ma rog, tot in gand, sa primeasca un cadou la fel de frumos.

 

P.S.

Si, indiferent daca emotia viscerala pe care o simt acum este tristete sau bucurie….ea e dovada suprema a faptului ca TRAIESC!

Vorbe despre Costa Rica

Am stat aseara pe telefon cu Alina.(ea n-a mai scris nimic pe blog de cand..) Am avut chef s-o sun. A plecat din Costa Rica, a stat vreo luna prin State, acum e in Argentina. Mi-a mai povestit despre “ticos” din Costa Rica, despre obiceiuri, mentalitati, etc-etc. Este clar ca perceptia ei difera de a mea, ramane de vazut daca acum, cand voi sta mai mult decat am stat in vacanta, o sa vad/simt si eu altfel lucrurile. Dar incep sa-mi doresc tot mai mult sa ajung acolo, cumva trebuie sa-mi asez aceasta tara in cap: ori imi va fi ok, si atunci voi mai merge; ori nu-mi va fi..si atunci…ma voi orienta spre altceva…

Acum am nostalgii. Mi-am adus aminte de un anume fel in care “imaginam” traitul meu acolo. Cateodata scriam mailuri pe tema asta unui prieten. Mi-am gasit prin casuta de mail acele mesaje. Din nou, imi dau seama ca multe s-au schimbat, pe de alta parte mi-a ramas in minte ce scria AICI … e aiurea cand incepem sa avem impresia ca STIM deja si ca nimic nu ne mai poate surprinde. Eu nu cred ca stiu. Mai bine zis eu sunt convinsa ca HABAR N-AM. Voi afla pe traseu…ce…cum…cat…de unde…pana unde…de ce…etc-etc…Si, pe parcurs ce voi avea raspunsuri, alte intrebari or sa apara..si, cred ca o parte din farmec vine si din asta!

Oricum ma pregatesc sa-i scriu tipei care-mi va aranja acolo cu chiria, cu masina si cu restul (un eventual job). Ramane de vazut daca ma va ajuta sa lucrez cu kinderii, asa cum mi-am propus eu..

Ma apuc sa-mi caut si biletul de avion…

Ma apuc sa ma apuc..

de ce vreau sa plec!!!

Sunt multe de zis, mai ales ca sunt un om care acum 10 ani ar fi jurat ca nu va pleca niciodata. Inca o data se dovedeste ca e bine sa nu spui niciodata- niciodata…

A venit o zi in care am inceput sa am feelingul ca ma sufoc aici, ca nu mai pot sa traiesc- mai exact: ca nu mai pot sa traiesc asa cum mi-ar placea. Apoi au venit tot mai multe zile asa. Veneam din vacante si ma trezeam aici, inapoi, oarceum deprimata, intrebandu-ma mereu “ei de ce pot si noi nu?”. Si aici se poate citi:  ei de ce pot sa  zambeasca, sa fie amabili, sa fie calmi in trafic, sa nu se claxoneze ca handicapatii cand claxonatul nu rezolva nimic, sa-si respecte vecinii, sa nu se …(bip-bip) unii pe altii in gura numai de amorul artei…etc-etc-etc…

Nu plec pentru ca mor de foame aici sau pentru ca imi imaginez ca umbla cainii cu covrigi in coada in alte locuri. Aici o duc ok, iar acolo cainii umbla, dar fara cu covrigi in coada!

Vreau sa plec pentru ca am ajuns la concluzia ca are mare importanta CALITATEA vietii mele, modul in care imi petrec timpul pe care-l am de trait pe acest pamant (cat o mai fi el de lung sau de scurt…), numarul de neuroni pe care-i consum (sau ii economisesc) zilnic, doza de praf si de jeg pe care mi-o azvarl in plamani la fiecare respiratie in acest loc, banii pe care-i platesc din buzunar pentru planurile utopice ale unor guvernanti de rahat, uratenia umana pe care trebuie s-o suport in fiecare zi si sa mai si pretind ca-s ok cu ea…Nu-s ok cu ea!!!

Vreau sa plec pentru ca oamenii nu mai stiu sa zambeasca, pentru ca oamenii incep sa aibe cerul gurii tot mai negru, pentru ca pe prea multi ii apasa grija de altii, pentru ca sunt prea crizati si prea nashpa!

Sunt in tara asta locuri care-mi sunt dragi cu un drag adanc in mine..sunt intamplari traite aici care-mi sunt calde si pretioase, sunt si ceva oameni care-mi sunt dragi si care-mi vor lipsi foarte tare…Ma leaga de tara asta familia mea, cei cativa prieteni foarte apropiati si foarte dragi pe care-i am. Altceva nimic. Nu tin la “bunurile” dobandite aici, consider ca le pot avea si in alte locuri. Si nu-mi mai place ce devin eu aici.

Asadar…da, vreau sa incerc si altceva si ma orientez spre un loc unde oamenii inca nu sunt atat de ’atinsi’ de toate astea. De aceea aleg acel loc si nu altul. Cum va fi acolo? Naiba stie. Nu voi stii pana n-o sa fac asta, am nevoie sa fac asta si nu voi sta potolita pana cand nu se va intampla. Iar acolo, la fata locului, infipta cu picioarele in pamant (cum sunt) voi vedea daca…sau daca nu… Dar abia atunci si abia asa. Restul..sunt supozitii. Habar n-am..nimic..dar ce misto este sa “habar n-ai nimic”!!!

Tatal meu

Mereu am fost uimita de cat de mult semanam. Chiar si cand ma certam cumplit cu el, pe la 17 ani, pentru ca incepusem sa am “crize de personalitate”, stiam ca aceste certuri se intampla pentru ca semanam mult.

A plecat din orasul natal cu jobul pentru ca a refuzat sa fie membru de partid si nu l-a mai angajat nimeni. Specializarea lui ‘folosea’ doar in doua mari institutii de pe vremea lui Ceausescu..in orasul meu natal..Braila…Asadar, cand a reusit sa si-i urce pe aia in cap…s-a dus..catre Bucuresti ..si a ajuns la IMGB.

Asa am ajuns in Bucuresti…

Am avut perioade in care imi ‘vorbea’ doar prin scrisori..pentru ca era suparat pe mine..(desi traiam in aceeasi casa). Am avut momente in care m-am tuns fff scurt sau am plecat de-acasa ca sa-l provoc.. (desigur, eram foooarte mica…).

Acum IMBATRANESTE …si vad in el semnele varstei..si uneori ma trezesc ca-l judec sau il condamn in mintea mea..chiar daca stiu ca n-ar trebui sa fac asta..

Dar este omul care m-a ‘aruncat’ in bazin (la 5 ani) sa invat sa-not…este omul care (tot la 5 ani) imi punea patine in picioare sa invat sa patinez…este omul pe care am vrut sa-l copiez si sa  trec Dunarea innot…

Iar azi…am vorbit cu el de Costa Rica…si mi-a spus sa ma duc unde mi-e bine..pentru ca timpul trece..si nu se mai intoarce..si sa nu ma trezesc intr-o zi ca este prea tarziu…

Si mi-am dat seama …vorbind cu el.. ca aveam nevoie sa aud asta..!!!

Si am vrut sa-i multumesc…nu cred ca am stiut cum…

My dear green Costa Rica…

Sambata in culoarea verde. Si-n albastru. Si-n galben. Asta pentru ca, deodata, m-a apucat un dor cumplit de locul ala…cu tot ce mi-a oferit el…

De veverita care era in palmierul de deasupra mea si arunca fara jena cojile fructelor in capul meu..de lemurienii din mijlocul soselei pentru care am oprit masina…de podurile cu o singura banda pentru care trebuia sa te asiguri ca din sens opus nu vine nimic…de iguanele care se plimbau ca la ele acasa pe pajistea hotelului din Jaco…de apa oceanului in care am zacut lenesa ore in sir pana m-am facut rosie ca racul fara sa-mi dau seama cand…de batranul acela negru de soarele care-i scaldase chipul zeci de ani, cu dintii lui sparti, cu zambetul lui pana la urechi si cu raspunsul lui adresat mie ‘MI AMOR…’..Doamne, l-as fi luat acasa!!! L-am iubit in secunda aia cu toata iubirea din lume!!!

Serile trecute m-a sunat sora-mea sa-mi spuna sa deschid TV pe National Georgafic…Am deschis..era reportaj despre cele mai periculoase nu stiu cate animale…si …guess what..erau in Costa Rica mare parte din ele! Si ma uitam si ma gandeam ca as schimba acest oras pe locul ala..cu toate animalele lui periculoase…cu toti serpii si crocodilii si vulturii rapitori ai lui…

Am vazut un tanar care fusese zdravan muscat de-un crocdil in apele Costa Ricai…si dupa ce si-a revenit si a iesit din spital, cand prietenii lui l-au intrebat daca vrea sa mearga sa gaseasca si ucida crocodilul a raspuns: ‘Nu! In niciun caz! A fost vina mea, el era in locul unde traieste si eu l-am deranjat, el m-a atacat pentru ca s-a simtit atacat de mine…a reactionat defensiv, nu ofensiv. Este casa lui! Este locul unde isi traieste viata. Trebuie sa avem grija cand ne scaldam in raurile unde sunt crocodili pentru ca acolo e casa lor si nu trebuie sa ii deranjam pentru ca nici noua nu ne place sa fim invadati in casele noastre!’ Inca unul pe care l-am iubit!

Imi prinde bine in aceste momente de amorteala sufleteasca sa mai simt asta! Inseamna ca n-am murit. Nu de tot…Nu inca…

Nu ma mint ca acolo oamenii ar fi perfecti. Tocmai citeam pe net despre nu stiu ce artist cretin din Costa Rica si intamplarea cu cainele legat si lasat sa moara de foame in expozitia lui. Stupid people! De care gasesti peste tot in lume. Dar daca ..daca exista un loc de pe pamantul asta unde m-as duce sa traiesc…si sa mor…daca exista un loc la care -cand ma gandesc- am gol in stomac si imi simt ochii gata sa verse apa…atunci locul ala are un nume…si numele lui este asta!!!

Voi ramane atat de oloaga in viata asta incat sa nu-mi duc visul pana la capat???

Mama, ai reusit oare sa asezi in mine oul acesta al fricii de maine si eu, oare, l-am clocit la caldura comoditatii unei vieti suportabile si nu voi zbura niciodata numai pentru ca nu stiu daca am rau de inaltime?? L

 

Happy!!!

Sunt super happy!!! Mi-am taiat vreo 3 degete, dar am reusit sa ma folosesc de setul de daltzi si sa ‘nasc’ pe ramele de lemn exact ceea ce-mi doream!!! Nu e perfect, dar este cu muuulta truda si muuult drag…

Asa ca am un final de zi bun! Am trudit de mama focului la ele cu un zambet pana la urechi…si cand le-am vazut gata si cu foto puse in ele…am aprins tigara si am respirat usurata!!

Ah! Sa nu uit! Tot azi mi-am promis sa iau cu mine mereu aparatul foto. Am vazut pe drumul spre casa niste chestii bestiale si asa am regretat ca nu port aparatul cu mine!!!….

Si..inca: mi-am facut si mie un cadou. Se cheama “Jurnal pe motocicleta” Ernesto Che Guevara…m-am apucat deja de ea… A fost ecranizata de Universal Studio, in regia lui Walter Salles (“Diarios de motocicleta”) si a luat si un Oscar in 2005 pentru coloana sonora. A luat si premiul Bafta pentru cel mai bun film intr-o limba straina. Mi-as cam vrea si filmul…poate-l gasesc pe undeva…Sper!!

Si..desigur..am visat la COsta Rica mea….

O bucata de suflet mi-a ramas acolo. Cand m-am intors i-am spus lui A.:  ’Niciodata lucrurile nu vor mai fi la fel pentru mine, dupa asta”…si habar nu aveam cat adevar contine ce spuneam…

Vorbe despre Costa Rica…

Am stat pana la 3 azi noapte pe chat cu Alina. A ajuns in Samara si incepe in curand lucrul cu bebelanii la o gradi particulara. Mi-era deja, dinainte de vorbele cu ea, dor de locul ala: am cautat ieri in cele aproape 2000 foto (din Costa Rica) sa fac o selectie pentru printare/ inramare/cadou..ca un facut..aseara a aparut si ea pe mess.

Astept sa ii vad blogul inceput- sper sa reuseasca sa se tina de el pentru ca traieste o experienta unica!!! E in capatul celalalt al lumii… (si iar imi vine a zice.offf-offf-offf…si eu am fost acoloooo…si mai vreaaaauuuuu)…e voluntar, invata copii de-acolo engleza. E acolo unde VERY SOON  I WILL BE!!!!!! I KNOW I WILL!!!!

Am vorbit mult cu Alinutza, cu web cam, cu call, cu toate cele…eram la Elena, in Pipera, am ramas peste noapte acolo..dar sufletul meu bantuia inapoi catre ocean….

Am reusit abia azi sa fac selectia de foto, mi-a fost greu sa aleg doar 10 din atatea, dar asa merg pe ramele cumparate aseara din Exotique.

Azi le inramez (daca am noroc sa mai prind centrul de printing deschis) si voi si scrie (cu daltzile mele cumparate tot din Costa Rica!!!) si pe lemnul ramelor ceea ce mi-am propus…Sunt convinsa ca va iesi super fain ce mi-a trecut mie prin capshor…

S-a intunecat ca naiba afara…imi vine usor sa bazai…sunt inca la birou…asa ca nu bazai…o sa ploua..aaa…ieri a plouat de la 4pm la 8pm in Samara………

 

 

1 mai …romanesc si oribil…

Nu-s facuta sa tin blog. Sunt lenesa, sunt schimbatoare, nu scriu cand am ce scrie..scriu cand nu spun nimic prin ce scriu…

Iar daca scriu azi- scriu pentru ca-mi zboara mintile la Costa Rica, la Alina care-i acolo (si nu mai zice nimic)…la plecare catre acea “gradina la ocean”…fara sa mai anunt pe nimeni si fara sa mai astept nimic…

Asteptarile sunt bune doar in cantitati moderate. Luate cu lingurita.

Si daca nimeni n-o sa priceapa nimic..chiar nu conteaza…pentru ca azi nimic nu conteaza..

DAR NIMIC!!!