Dor

Azi toata ziua am tanjit dupa CostaRica. Nu mi-a iesit din cap, am avut nshpe flashuri, ganduri, senzatii. Poate n-o sa mai ajung niciodata acolo. Nu stiu. Dar mi-e dor..si doare..(vorba unui cantec pe care nu-l suport, dar l-am citat)

It’s Friday!!!

Din ciclu: “Ce face un somn bun dintr-un om!!!”. M-am trezit asa cu mare chef de calatorie, de ras, de simtit bine, de aruncat coama pe spate si alergat prin padure.. Cafea buna (yamiiii…), tigara, apoi, in masina am dat de un radio cu piese super cool, din ale mai vechiute, mai rock, cu ritm, cu viata, cu carne in ele. Doamne si asa m-a luat o mancarime de talpi!!!! N-am mai plecat nici macar pe week-end din Bucurestiul asta de rahat de o suta de ani. De ce? De fraiera! (Mi-am dat si raspunsul, da) Nu voi pleca nicaieri nici acest final de saptamana, dar cel care vine… mai vedem!!!

Da, mi s-a cam facut dor de viata!! Ca-mi cam trecuse cheful…

Ganduri din borcanul meu.

Si iata ca e iarasi luni…si asta inseamna birou, mailuri, telefoane..toata salata verde a unei zile de lucru..normale..(sper sa fie macar normala, ca n-am chef de surprize..)

Ce-am mai facut intre timp…??..in acest luung timp in care nu prea am mai scris p-aici…

Printre altele am fost la un fel de team building…de fapt e vorba doar de-o iesire cu colegii la Unirea, la Metropolis, biliard, pizza, socializare udata  tequila

Asta pe vineri seara. Asadar, dupa toate aceste tequile -am lasat masina acolo in ideea ca, la bafta mea, sigur m-ar fi oprit vreun politai sa-mi bage fiola-n bot. Asa ca..sambata pe la pranz mi-am miscat fundu’ pan’ la Unirea sa-mi ridic pe albastrica. Cum 124 (autobuzul) ajunge la Unirea, cum eu stau aproape de o statie de-a lui..decid sa-l folosesc ca mijloc de transport pana acolo. Si uite-asa am descoperit ca exista un sistem care mi s-a parut beton: pe un ecran iti afiseaza ruta autobuzului si statia si ora estimata cand ajunge in statia “x”.. Mai mult: inainte sa ajunga in statia urmatoare pe ecran apar marcate strazile (amplasare si denumire) care se afla in jurul statiei. Asa ca, daca esti in autobuz si vrei sa ajungi la adresa “x” trebuie doar sa te holbezi la ecran.. Cu alte cuvinte pe 124 avea sistem de navigatie!!! Mi s-a parut cool! Super. Mi-a placut sa ma dau cu autobuzul..era sambata ..era liber..si mai aflam si eu cum se cheama strazile din vecinatatea mea . Cu siguranta chestia asta exista demuuuuult..si eu ma minunez de ea de parca am gasit apa calda… dar, nah, muiere care nu circula cu RATB-ul nu aveam cum altfel afla de ea….

Daca tot mi-am recuperat masinuta…am bagat si o Cora…am bagat si-un mall in Baneasa…si apoi un mall de vitan…si uite-asa..m-am ales cu niste “trente” utile, desigur, dar care nu mi-au schimbat starea din proasta in buna.. Stiam eu ca la mine asta cu terapia prin cumparaturi nu functioneaza!!!

Lucrurile razna din viata mea nu se-ndreapta daca-mi iau 5 perechi de pantofi sau 10 bluze de la Zara. Ba, mai rau, am descoperit ca din cauza ca a trebuit sa ma invart in locuri aglomerate ..m-au luat si mai rau jalea si dorul de duca… Voi ati vazut cate toape sunt in malluri mai ales in week end? Voi ati vazut ce haine poarta? Ati vazut cum fac ele botic..si zic “fata” cu buzele tuguiate? (Asta in cazul fericit. In cazul nefericit le poti auzi cu “fai” sau..mai rau..”fa”).. Doamne..uitasem!!!!

Dar, totusi, cat detest eu mallul… trecand pe la Starbucks mi s-a facut dor de cafelele baute cu un prieten drag pe-acolo.. Sau de o seara cu film..pe-acolo.. Deocamdata el are o situatie urata dpdv sanatate…asa ca nu mergem nicaieri…

Mda..am sarit de la una la alta..cam la fel cum imi zboara gandurile prin creerashi…

Iar acum..pen’ ca-mi arde buza dupa “tutiun” ma duc sa bag una mica.. Pachetul asta n-are poza, slava cerului!!!

Mierea diminetii

O lumina frumoasa in dimineata asta m-a facut sa conduc zambind catre munca… doar cu capul scos din carapace, atat cat sa-mi bucur sufletul fara riscul sa mi-l julesc…

O emotie calduta placuta in stomac, putina melancolie, putina oboseala, azi toate sunt dozate in cantitati mici. E ok asa. Emotiile prea mari m-ar epuiza.

Ce bucurie ar fi sa fiu lasata in pacea mea azi…sa nu mi-o tulbure nimic..

Deschideti colivia! Vreau sa zbor!

Daca Alina nu mai scrie nimic pe blog…atunci o sa scriu eu despre ea

Asta pentru ca intr-o mica-mica-mica masura traiesc si eu prin ea ceea ce mai traieste pe acolo…cu speranta ca voi face si eu pasii necesari..Candva…

Ma intreb uneori cum se va readapta la ceea ce se numeste “normal life” cand se va intoarce in tara? Are 6 luni de cand e plecata. A lucrat cu kinderii in Costa Rica, apoi a stat 1 luna in USA, apoi a plecat in Caracas- unde a ramas o luna (si unde si-a facut si ceva cursuri de spaniola), apoi a ajuns in Rio- Brazilia de unde sambata trebuia sa plece inapoi in Costa Rica si de acolo..in cateva zile inapoi in Romania….

Cu ceva probleme in aeroport - n-a reusit sa plece sambata- ci ieri abia. (s-a trezit ca nu avea nu’s ce hartie referitoare la vaccin de febra galbena, asadar aviz amatorilor: cine se duce in Brazilia sa stie ca are nevoie de aceste vaccinari)

Sper ca s-a bucurat de fiecare secunda “out of the cage”, unde prin cusca ma refer la ceea ce se numeste viata normala.. Sper ca a tras cu cat mai multa forta in plamani aerul de acolo, sper ca a zambit mult si ca isi va aminti tot. Sper…hm…egoista din mine spera sa vina cu povesti frumoase inapoi, sa ma hranesc si eu putin din ele, pentru ca mi-e gatul ars de sete de povesti…

Sunt intr-o stare ciudata, e un moment dificil din viata-mi… si nu ma simt in stare de decizii destepte, ori de decizii in general…Sunt si foarte trista pentru ca imi dau seama cu o luciditate crancena ca anumite lucruri nu se vor mai putea intampla niciodata.

Dar uneori.. (ACUM, de exemplu..) am cate un mic moment in care am cate-un flash din locul acela atat de drag…ori cu cate-o intamplare traita acolo in februarie…si emotia este atat de puternica incat ma-ndoaie pe din doua! O scena scurta, ori un cuvant, un miros pe care parca-l si simt, o imagine scurta din fuga masinii, un zambet..ceva mic si aparent neinsemnat care-mi umple sufletul de caldura si ochii de apa.

Si.. exista un om caruia trebuie sa-i multumesc ca m-a facut sa cred ca se poate, ca mi-a aratat ca se poate, ca m-a facut sa inteleg ca niciun loc de pe pamantul asta nu e suficient de departe incat sa nu-l poti atinge, ca niciun vis nu e imposibil de realizat daca il visezi cu adevarat… Si-i multumesc pentru faptul ca mi-a aratat ca usita de la colivia mea se poate deschide, acesta a fost marele lui dar pentru mine.

Iar dupa ce-i multumesc in gand, ma rog, tot in gand, sa primeasca un cadou la fel de frumos.

 

P.S.

Si, indiferent daca emotia viscerala pe care o simt acum este tristete sau bucurie….ea e dovada suprema a faptului ca TRAIESC!

Soldatei cu cheita-n spate. Si dor.

Am avut azi ocazia- in cautarea unui cadou- sa merg pe jos, pana seara tarziu, cand s-au aprins luminile pe strazi si oamenii au inceput sa se rareasca.

Am trait un acut dor de copilarie, de septembrie cu inceput de scoala, de emotia primei zile de scoala dupa o vacanta de cateva luni, de emotia si asteptarea revederii colegilor.

Ma gandeam asa, aiurea, ca poate acest dor de copilarie care ma apuca in fiecare septembrie are legatura cu un fel de refuz al cresterii, un fel de “NU vreau sa fiu adult”… Mirosul de toamna, mirosul asta care-mi face narile sa framante in fiecare inceput de septembrie, culorile pe care le capata copacii, ochii mei cascati in sus catre ei, ochii mei infipti in cer, dorinta de a-mi tarsai picioarele prin gramezile de frunze, dorul de a ma arunca in ele inainte de a le da oamenii foc. Se mai fac focuri din mormanele de frunze? Eu n-am mai vazut de cand eram mica…Nu se mai fac sau am trecut prea in viteza pe langa ele si nu le-am mai observat eu? Am devenit atat de grabita ca nu le mai vad? Grabita sa ce? Sa-mi platesc facturile? Sa ajung in Gima pana nu-nchide? Sa mor???!!! Al naibii de tare ne grabim ca dementii catre moarte!

Nu vreau sa fiu mare!Nu vreau sa pierd lucrurile marunte din jur care ma pot bucura! Nu vreau sa ies de la birou seara si sa nu mai apuc sa traiesc aproape nimic altceva! Nu mai vreau oameni dementi in jurul meu, nu mai vreau oameni crizati in jurul meu, nu mai vreau isterici si nevrotici. Voua nu vi se pare cateodata ca lumea asta a luat-o complet razna, ca e prea mare graba, ca e prea putin timpul, ca..si ca..si iarasi ca..???!!!

Sau oi fi io vreo inadaptata..

 

p.s

Cand eram mica, ca orice copil bleg, imi doream sa ma fac mai repede mare! Nah ca s-a indeplinit dorinta mea! M-am trezit acolo unde vroiam asa de tare sa ajung. Si???!!!

ce face o muiere intr-o seara de 16.marti.

“it’s la storia de tu vida”…striga vocea…

care voce?ce voce?a! vocea din Varekai.

vioara!! vioara aia! o auziti? eu da.

am mai auzit-o, candva demult, la clubul prometheus si la teatrul notara, in ‘Salonul 6′- regizat de Adrian Berinde.

de fiecare data eram cu Rux si cu piele de gaina.

acum o redescopar aici…

…cu aceeasi piele de gaina.si cu stoluri de fluturi in creerashi.

ce vremuri!!!!

 

p.s.

da, e seara cirque. e seara mea. e seara cui o mai fi sa fie.

un fel de DOR. alt fel de alegria

amintiri.multe.gramada.gol in stomac: eu ..da, chiar plec! wow!

varianta pe care o stiam …AICI..

un flash scurt pe care-l alung ca pe-o ganganie suparatoare: undeva o canapea de piele neagra, o caseta video, un tv, quidam, cirque, o cana cu ceai.

de atunci au trecut o suta de mii de ani. canapeaua nu mai e. eu nu mai sunt aia.

de atunci au trecut o suta de mii de ani.

mi-e dor de fantome.

 osuatdemilioanedegandurisideintrebarifararaspunssidetristetisidezambetesiderasetesideplansete

si ..la naiba!!!!!!

Aici ne ascundem in spatele ochilor TRISTI.

Piesa am auzit-o prima oara acasa la Adrian, pe super scule de boxe, intr-un hal de claritate de am murit (si inviat apoi, desigur). Desi eram ok atunci m-a intristat foarte. Videoclipul, vazut mai tarziu, mi-a dat gol in stomac. Nu am mai ascultat-o de multa vreme, nu m-am mai uitat la clip de mult timp… Azi mi-am luat inima-n dinti..si am pasit in el din nou, l-am trait putin, il las aici ca semn…

Casa bunicilor

Cum se micsoreaza ziua, cum intru in impas: din nou am sentimentul ca NU AM TIMP sa fac mai nimic din cate as vrea sa fac intr-o zi…Daca plec tarziu de la job, chiar se duce naibii toata ziua AIUREA! DEGEABA! Nu raman cu nimic din ea. De vreo doua saptamani ajung acasa rupta de oboseala. Cu greu si rar mai bag cd-urile de spaniola, de citit n-am mai apucat, poate doar cate-o bucata de film sau ceva vorbe/vazuturi cu oameni…Si, ca sa fie tacamul complet, am o durere de cap de care nu mai reusesc sa mai scap. Am tratat-o si cu indiferenta si cu doze mari de Nurofen Forte…si degeaba. Ma trezesc cu ea si adorm cu ea. Ceea ce imi cam da o stare de iritare…

Asa ca, am luat decizia ca-n week end-ul asta sa merg intr-un sat din Valcea, la casa in care au trait bunicii mei (ei nu mai sunt demult), casa unde imi mai petreceam cand eram mica o bucatica de vacanta. Mi-e dor de locul ala, nu am mai fost de foooarte mult timp acolo si abia astept sa evadez dintre betoanele acestui Bucuresti imbacsit. Sa dorm in ‘odaie’ (=camera buna, camera in care erau cazati musafirii), sa ma duc sa iau apa de la fantana cu cumpana din capatul ulitei, sa ma plimb pe dealul unde-i nucul in care aveam leagan facut de tata (oare nucul ala mai e???), sa ma-ntorc cu bucati de lemn pe care sa ma joc apoi cu daltile de-a ‘micul sculptor’  , sa ma duc in ‘capul satului’ acolo unde incepe muntele, neatacat de turisti…sa ma bucur de salbaticiunea locului…MMMMM… Am un fel de emotii. Am un fel de dor. Am un fel de zambet.

Ce pacat ca ne traim vietile in asa viteza ca nu mai apucam sa ne bucuram de o multime de lucruri…..