Hoinareli albastre cu miros de scortisoara si portocala
O lumina frumoasa in dimineata asta m-a facut sa conduc zambind catre munca… doar cu capul scos din carapace, atat cat sa-mi bucur sufletul fara riscul sa mi-l julesc…
O emotie calduta placuta in stomac, putina melancolie, putina oboseala, azi toate sunt dozate in cantitati mici. E ok asa. Emotiile prea mari m-ar epuiza.
Ce bucurie ar fi sa fiu lasata in pacea mea azi…sa nu mi-o tulbure nimic..
Am revazut de curand filmul “Lost in Translation”. Si…daca dpdv regizare film nu m-a dat pe spate ..trebuie sa recunosc ca povestioara in sine a miscat ceva in mine. Povestioara aia care se naste intre doi oameni plictisiti si obositi de propriile lor vieti, o povestioara atat de banala in felul ei, asa de ‘normala’ si de ‘comuna’ …(si poate tocmai de aceea a miscat ceva…).
Stiti momentul in care cei doi se uita la un film in camera lui de hotel, iar apoi, rupti de oboseala adorm: ea pe o parte, cu genunchii indoiti si cu talpile lipite de el, el cu fata in sus si cu palma lipita de talpa piciorului ei. Nu-i asa ca sunt 100% muiere de m-a miscat scena asta???!! 
Dar atata-i de faina atingerea aia- micutza, discreta, CALDA, in liniste. Cred ca astea sunt cuvintele care descriu starea transmisa de aceasta mica fotografie decupata din film: caldura si liniste. Iti vine sa-ti pui degetul pe buze si sa spui: sssstt..aici se caldurosesc doi oameni.
Pe DVD citesc: “Their friendship becomes an experience: does he have something to teach; can she reconnect him to life?”
……………does he? can she?………………
Ce mai zic ei…