Ganduri din seara mea…

Vorbeam cu o prietena in seara asta despre “lucruri care erau mai simple” candva..

In fapt, vorbeam despre ceea ce-mi trece tot mai des prin cap in ultimul timp: parca totul s-a complicat de la o vreme in viata mea si a celor din jurul meu. Nu mai aud demult pe cineva care sa spuna ca este ok, ca este impacat sau multumit sau ..ceva care sa semene a “sunt bine”. Toti sunt stresati, au griji, au poveri pe care le duc cu greu pe umeri, au intrebari, au nemultumiri. Including me, for sure! Intr-o vreme ma gandeam ca is eu “defecta”…acum cred ca eram doar “precoce” -in sensul ca eu am avut starile astea de dinainte ca restul cunoscutilor sa inceapa sa le aibe. E aiurea. Construim -pas cu pas- etapa cu etapa- ceea ce credem ca ne dorim: cariere, case, masini, bunuri, “retele” de prieteni (sau amici). Socializam. Mai incet sau mai rapid ajungem sa detinem mare parte din ceea ce ne doream sa avem. Si apoi..daca stai si tragi linie.. descoperi ca nu stiu de ce naiba tot nu esti ok! Ca si cum cu fiecare lucru castigat/ obtinut este un altul care se pierde. Sau mai multe. Cine tine socoteala?

Nu m-a apucat niciodata lesinul la Liiceanu, dar imi aduc bine aminte ceva ce mi-a ramas infipt in creeri cand am citit ” Despre limita”: fiecare alegere pe care o facem aduce cu sine o pierdere. Pentru ca a alege inseamna - din start- refuzul unor lucruri in favoarea altora.

Si ma trezesc intrebandu-ma cat de batrana sunt, de fapt, si cum naiba am ajuns de am imbatranit asa de tare? Culmea este ca, undeva, inauntru meu, adanc ascuns, este o bucata de copil care rade cu gura pana la urechi si se bucura de fiecare rahat (oricat de marunt) de pe lumea asta. Nashpa este ca nu reusesc sa impac personajele unul cu altul. Cand unul e pus pe sotii, celalalt se trezeste sa il cheme la seriozitate, sa-i dea una dupa ceafa si sa-i spuna ca asa ceva nu se face..

Si e al naibii de obositor.

Ciudat suntem facuti. Poate ca unii oameni chiar s-au nascut cu vocatia nefericirii in ei..? Poate ca singuri si-o trag, si nici macar nu se prind ca fac asta?

Casa bunicilor

Cum se micsoreaza ziua, cum intru in impas: din nou am sentimentul ca NU AM TIMP sa fac mai nimic din cate as vrea sa fac intr-o zi…Daca plec tarziu de la job, chiar se duce naibii toata ziua AIUREA! DEGEABA! Nu raman cu nimic din ea. De vreo doua saptamani ajung acasa rupta de oboseala. Cu greu si rar mai bag cd-urile de spaniola, de citit n-am mai apucat, poate doar cate-o bucata de film sau ceva vorbe/vazuturi cu oameni…Si, ca sa fie tacamul complet, am o durere de cap de care nu mai reusesc sa mai scap. Am tratat-o si cu indiferenta si cu doze mari de Nurofen Forte…si degeaba. Ma trezesc cu ea si adorm cu ea. Ceea ce imi cam da o stare de iritare…

Asa ca, am luat decizia ca-n week end-ul asta sa merg intr-un sat din Valcea, la casa in care au trait bunicii mei (ei nu mai sunt demult), casa unde imi mai petreceam cand eram mica o bucatica de vacanta. Mi-e dor de locul ala, nu am mai fost de foooarte mult timp acolo si abia astept sa evadez dintre betoanele acestui Bucuresti imbacsit. Sa dorm in ‘odaie’ (=camera buna, camera in care erau cazati musafirii), sa ma duc sa iau apa de la fantana cu cumpana din capatul ulitei, sa ma plimb pe dealul unde-i nucul in care aveam leagan facut de tata (oare nucul ala mai e???), sa ma-ntorc cu bucati de lemn pe care sa ma joc apoi cu daltile de-a ‘micul sculptor’  , sa ma duc in ‘capul satului’ acolo unde incepe muntele, neatacat de turisti…sa ma bucur de salbaticiunea locului…MMMMM… Am un fel de emotii. Am un fel de dor. Am un fel de zambet.

Ce pacat ca ne traim vietile in asa viteza ca nu mai apucam sa ne bucuram de o multime de lucruri…..